Esenţa Evangheliei: naşterea lui Hristos în noi
Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi părintească binecuvântare!
Iubiţi fii duhovniceşti, cu inimile pline de bucurie, în armonia frumoaselor colinde, întâmpinăm Naşterea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acesta este evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc, „unicul nou sub soare“. Tatăl ceresc „n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El“ (In. 3, 17). Mesia a venit în sânul istoriei stigmatizate de păcat şi de moarte, ca să realizeze înălţarea noastră duhovnicească, spre a ajunge „la starea de bărbat desăvârşit“ (Efes. 4, 13).
Înţelegem, deci, că actul mântuitor de la Betleem este coborârea lui Dumnezeu pentru înălţarea omului. De aceea, Sfântul Atanasie cel Mare spune că Fiul lui Dumnezeu, prin Întruparea Sa, „a coborât cerul pe pământ, pentru ca noi să ne înălţăm la cer“. Minunea Naşterii Domnului în peştera săracă nu preţuieşte nimic pentru noi, dacă Mântuitorul nu Se naşte în peştera sufletului nostru. Atât de mult doreşte aceasta, încât El fiecăruia îi şopteşte tainic: „Dă-Mi, fiule, Mie inima ta!“ (Pilde 23, 26).
Ce este un creştin?
Dreptmăritori creştini, este bine să ne întrebăm: Ce este un creştin? La această întrebare pot fi date multe răspunsuri. Un creştin este o persoană care recunoaşte că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu Cel viu“ (Mt. 16, 16), Mesia, Mântuitorul lumii. Un creştin este cel ce şi-a predat viaţa sa lui Hristos-Domnul şi-şi modelează fiinţa după învăţătura Sa evanghelică. Un creştin este cel ce s-a botezat, frecventând cultul divin şi primind regulat Sfintele Taine. Un creştin este cel care îşi iubeşte vrăjmaşii şi se roagă pentru cei care îl prigonesc, făcând mereu binele. Toate aceste definiţii ale creştinului sunt bune, dar nu sunt complete, fiindcă a fi creştin adevărat înseamnă a-L avea pe Hristos locuind în tine. A fi „în Hristos“ înseamnă a fi o „făptură nouă“ (II Cor. 5, 17) şi a umbla „întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 4).
Când un grup de creştini înfruntau martiriul în arena din Cartagina, în anul 203, printre ei era şi o tânără sclavă, Felicitas. Ea a născut în închisoare, în mari dureri, pe primul ei copil. Unul dintre gardieni i-a zis în acele momente: „Dacă tu suferi acum atât de mult, ce vei face când vei fi zdrobită de către fiare?“. Ea a răspuns: „Ceea ce sufăr acum, sufăr eu singură. Dar atunci, Altul va fi în interiorul meu, Care va suferi pentru mine, întocmai cum eu voi suferi pentru El“. Într-adevăr, Hristos era o prezenţă şi o putere interioară în viaţa tinerei Felicitas. Numai aşa se poate explica curajul extraordinar de a-L mărturisi pe Hristos în faţa morţii ei martirice.
Hristos „ia chip“ în credincios
Fiecare credincios este chemat să stăruie pe calea binelui „până când Hristos va lua chip“ (Gal. 4, 19) în fiinţa lui. Dar pentru ca Hristos „să ia chip“ în credincios, trebuie să Se fi născut în el. Această naştere mistică a lui Iisus repetă duhovniceşte naşterea Lui istorică. După cum observă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvântul lui Dumnezeu, „odată născându-Se după trup, pururea voieşte să Se nască după duh, pentru iubirea de oameni, celor ce voiesc; şi prunc Se face pe Sine în aceia, plăsmuindu-Se prin virtuţi“. Este bine că Dumnezeu este pentru noi (cf. Rom. 8, 31), este mai bine că Dumnezeu-Emanuel este cu noi (cf. Mt. 1, 23), dar este cel mai bine când El locuieşte în noi. Aşa S-a rugat Domnul pentru ucenici după Cina cea de taină, zicând: „Părinte, Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una“ (In. 17, 23).
Ceea ce s-a petrecut odată, la Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Lui Maică, se repetă duhovniceşte şi în persoana credinciosului. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Aşadar, Îl zămislim nu trupeşte, cum L-a zămislit Fecioara şi de-Dumnezeu-Născătoarea, ci duhovniceşte, însă fiinţial“. Cât de important este să trăim în Hristos şi Hristos să trăiască în noi, ne-o arată El Însuşi când zice: „Eu sunt Viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“ (In. 15, 5). Când viaţa Viţei (a lui Hristos) este în ramuri (în noi), suntem capabili să trăim cu adevărat şi să fim roditori. Acum, realmente, Hristos „Se sălăşluieşte, prin credinţă, în inimile noastre“ (cf. Efes. 3, 17).
Adevărata criză de energie din lumea noastră este în tine, în mine şi în fiecare dintre noi, întrucât încercăm să trăim viaţa creştină fără prezenţa lui Hristos Care locuieşte în noi. Esenţa Evangheliei constă în naşterea lui Hristos în noi, pentru ca viaţa Lui cuceritoare să biruie moartea noastră interioară. Un Hristos Care nu este în noi nu este al nostru. Aceasta se aseamănă mult cu doi oameni care au o boală mortală, pentru care numai penicilina este tratamentul. Amândoi spun că ei cred în puterea penicilinei. Totuşi, unul o ia; celălalt nu o ia. Unul supravieţuieşte, iar celălalt nu. Tot aşa, un Hristos în exteriorul nostru nu ne face bine. Hristos Care sălăşluieşte în noi ne mântuieşte, ne dă putere, ne ajută să dobândim asemănarea cu Dumnezeu şi să devenim dumnezei după har, precum afirmă Clement Alexandrinul.
Pacea lui Hristos
Iubiţi credincioşi, trăim un timp în care cele zece porunci dumnezeieşti şi Evanghelia lui Hristos sunt călcate în picioare, iar numele lui Dumnezeu este folosit în modul cel mai necuviincios. Nenumăraţi creştini iubesc astăzi „taina fărădelegii“ (II Tes. 2, 7) şi adoră zei falşi, fiind obsedaţi de căutarea bunurilor materiale şi infestaţi cu ambiţii nesănătoase. În multe părţi ale globului pământesc, oamenii se omoară între ei, legalizând execuţia, eutanasia şi avortul. Toate acestea cauzează un întreg cortegiu de suferinţe şi atrag mânia lui Dumnezeu, „care se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor“ (Rom. 1, 18).
Noi, creştinii, avem cu toţii chemarea să ne împăcăm cu Dumnezeu, Care este „mult-milostiv şi îndurător“ (Ic. 5, 11). Să-I permitem, astfel, Mântuitorului divin să pătrundă în peştera întunecoasă a inimilor noastre, spre a sădi în ea lumina unei credinţe nezdruncinate, a unei speranţe sigure şi a unei iubiri arzătoare. Dacă Domnul este prezent în noi şi în mijlocul nostru, El va mistui, ca un foc puternic, ceea ce este păcat, răutate, ură şi necurăţie. În acest fel, e cu putinţă ca „în inimile noastre să domnească pacea lui Hristos“ (Col. 3, 15). Aceasta este pacea senină a Betleemului, pace pe care v-o doresc tuturor, alături de urarea „La mulţi ani!“.