Estul Europei şi filmul religios

Dacă trecem sintetic în revistă direcţiile principale de interes ale curentelor cinematografice ante- şi postbelice, nu ne vom mira că, în linii mari, atât filmul american (dezvoltat, mai ales după apariţia sonorului, sub zodia divertismentului hollywoodian), cât şi cel sovietic (iniţial, şcoală şi laborator al avangărzilor, apoi tribună a realismului socialist) au ignorat temele metafizice.

Epoca postbelică nu a făcut decât să ridice şi mai mult spoiala academică de pe cele două mari ideologii, făcându-le să triumfe în toată nuditatea lor. Pragmatismul a defrişat teren hedonismului şi instinctualităţii care, epuizându-se repede şi degenerând, au deschis gustul pentru patologic (foarte prezent în cinematograful anilor â90), ascuns sub poalele psihanalizei freudiene şi ale unui neonihilism. Tot marxismul şi pragmatismul sunt, până la urmă, responsabili de acel "suflu nou" despre care se vorbea cu entuziasm în critica anilor â60. Sociologia de stânga şi-a găsit o reflectare fidelă în Neorealismul italian şi una mai anarhică, mai reticentă politic şi mai individualistă în Free Cinema şi în Cinematograful newyorkez. Eliberând arta filmului de gustul "burghez" pentru divertisment şi de academismul construcţiei plastice şi scenaristice - achiziţii ale cinematografului clasic american, respectiv sovietic, noile curente nu au făcut decât să o supună altor ideologii: politice, evidente (în cazul Neorealismului) sau filosofice, mai vagi, mai greu de descoperit (în cazul Noului Val Francez). Oricât de "pură", arta filmului, având la bază o naraţiune circumscrisă istoric, nu se poate rupe de realitatea concretă. Deconstructivismul, reacţie la voracitatea intelectuală a structuralismului, dar şi tentativă de "asanare" a ultimelor pulsiuni de tradiţionalism, doctrină minată de totala relativizare a valorilor, experimentată în Noul Roman Francez, s-a oglindit pe ecrane în apoliticul Nouvelle Vague, hrănind mai târziu (împreună cu manifestul Dogma â95) şi "noile valuri" ale "cinematografului concret" sau hiperrealist actual. Desigur, o operă de artă nu poate fi subsumată integral unei ideologii. Însă fenomenul de curent, definitoriu pentru cinematograful postbelic, ne obligă să reflectăm la ideea de artă programatică, pentru a detecta ideile dominante, generatoare ale căutărilor unei epoci sau şcoli cinematografice. Singurul spaţiu geopolitic în care sfârşitul Războiului Rece a orientat lumea artistică spre căutarea libertăţii în afara sistemului - pe orizontală, spre Vest (vezi filmele politice contestatare ale lui Wajda, Kieslowski, Istvan Szabo, Abuladze, Danieliuc, Pintilie), pe verticală, spre Dumnezeu (vezi filmele de meditaţie religioasă ale unor Tarkovski, Sokurov, Paradjanov, aceiaşi Kieslowski şi Abuladze, Zanussi) - a fost lagărul socialist est-european. Cu toate că sistemul politic a funcţionat şi în alte zone ale lumii. Aici, în Răsărit, instalarea Cortinei de fier conjugată pe plan intern cu deziluzia în sistemul socialist, au generat conştiinţa de prizonierat colectiv, care a dus la practicarea unei arte cu mesaj încifrat, polemică, inteligibilă numai din interior, având uneori trimiteri voalate către sacru şi Dumnezeu. Da, în "Est" (din Polonia până în Balcani şi în URSS) s-a izbutit să se facă uneori, în jocul de-a v-aţi ascunselea cu cenzura, film cu substrat religios. Erau acele rare momente de graţie ce asigurau supravieţuirea spirituală. Singura eliberare adevărată. Rampa şi ecranul (uneori, şi salonul literar) erau singurele tribune de unde se putea rosti în mod public, fie şi şoptit, fie şi aluziv, adevărul - cel politic, moral şi, extrem de rar, cel religios. Desigur, nu putem ignora elementele parareligioase şi mistice din cele mai diverse filmografii: Visele lui Kurosawa, paradoxalul Miracol la Milano al lui De Sica, Mahabharata lui Peter Brook, Regele pescar al lui Terry Gilliam, ca să nu mai vorbim de fantasy-ul de consum al ultimelor două decenii - dar acestea caută mai degrabă romantismul mitic, irumperea din cotidian ori spectacularul parareligios, iar nu relaţia definitorie a omului cu Dumnezeu. Iată de ce cinematograful, ca fenomen artistic de masă, a devenit un tainic receptacul al sacrului tocmai în focarele europene ale ateismului militant: în sistemele totalitar-comuniste din estul şi centrul Europei.