Eva şi Maria

15 august ne revelează arhetipuri ale masculinului şi femininului, căci nu poţi să te gândeşti la Maica Domnului fără să o vezi şi pe aceea pe care ea o răscumpără, Eva, sau la Iisus Hristos, Noul Adam, fără să-l vezi şi pe vechiul Adam.

"Bărbatul este slava lui Dumnezeu, iar femeia, slava bărbatului" - iată un precept care aşază masculinul şi femininul într-o ordine pe care miopia o face să pară misogină, dar care într-o altă interpretare se dovedeşte, în fapt, potrivită firii. Păstrând cadrele de referinţă ale culturii creştine, să ne amintim că Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar Căderea din starea paradiziacă, greşeală ce a alterat acest Chip în om, a fost posibilă prin tocmai femeia desfăcută de Creator din trupul bărbatului spre a-i fi aceluia de ajutor. Dacă diferenţierea primului om în bărbat şi femeie a fost un act de creaţie săvârşit de Creator sub semnul aproape htonic, al somnului adamic, împlinirea vocaţiei acestor primi oameni, a primului bărbat şi a primei femei, se realizează, în contrapondere, într-o abundenţă de lumină, şi ne referim aici la lumina Învierii. Spui femeie, spui receptivitate şi seducţie. Receptivă la forţe ce rezonau cu întunericul încă neadus la lumină din ea însăşi, Eva, aparent fiinţă a doar-palpabilului, se lasă amăgită de caracteristicile superficiale ale fructului oprit şi, docilă în raport cu rău-sfătuitorul, gustă din el şi-l îmbie şi pe bărbat să facă la fel. Urmarea se ştie, de mii de ani. Trebuia ca tot printr-o femeie să fie răscumpărat gestul neascultării cel aducător de osândă. Dacă Adam pune nume tuturor vieţuitoarelor înainte de Cădere, femeii sale îi pune numele (Eva - "viaţă") după Cădere, deci după încălcarea tabuului şi accederea la cunoştinţa binelui şi răului. Cât simbolism, atâta poezie... Maria cea "plină de har", "binecuvântată între femei", e mântuirea feminităţii: prin ea e posibilă speranţa, prin ea cuvintele "În dureri vei naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Geneza 3:16) nu mai înfricoşează, căci Maria vine să aducă neamul omenesc la vocaţia împreună-participării la planul divin. Cum reuşeşte acest lucru? Acceptând cu smerenie şi fără îndoială misiunea ce-i e încredinţată, rămânând în umbra Celui pe care-L naşte fără a şti de bărbat şi făcând din dragostea maternă şi din pururea-fecioria sa modul ei de a fi. "Izvor pecetluit", Maria e prototipul femeii care-şi trăieşte firesc rolul: acela de a conţine, de a susţine, de a cuprinde. Prin aducerea pe lume a Copilului-Dumnezeu, Maria îndreptăţeşte şi împlineşte credinţele în posibilitatea reînnoirii, a renaşterii. Fiindcă, dacă vechiul Adam e omul trăind sub povara stricăciunii şi a sancţiunii câştigării traiului "în sudoarea feţei" (Geneza 3:19), Noul Adam, născut de această Marie slăvită mai presus de îngeri, restabileşte chipul lui Dumnezeu în om reorientând omul spre nestricăciunea originară, fie ea şi ca permanentă reluare de la capăt a unui drum presărat cu poticniri şi căderi. Maria e Fecioara care acceptă - deşi cu preţul suferinţei - desprinderea (în sens de împlinire a drumului propriu) a Fiului său de ea şi nunta sfântă a Acestuia cu Biserica, înţeleasă drept comunitate de credincioşi a căror mijlocitoare spre Cer devine când El îi spune: "Femeie, iată fiul tău!" Maria arată că drumul spre Cer e deschis oricărui muritor, cu condiţia ca el să nu şi-l închidă prin opacizarea în raport cu Adevărul fiinţei sale. În sfârşit, Maria ne vorbeşte despre chemarea femeii de a susţine naşterea din nou a bărbatului, adică accederea la niveluri de conştientizare tot mai înalte.