Exerciţii de contemplaţie: Ipocrizia lui Ovidiu

Este deconcertant, de foarte multe ori, să poţi vedea dincolo de aparenţele pe care oamenii le afişează în lume, să poţi ghici gândul ascuns ce a făcut să pornească în lume cuvinte frumoase sau gesturi nobile. Asta nu înseamnă că acele gesturi trebuie dispreţuite, atât timp cât ele acoperă o anumită realitate şi vorbesc despre o latură a personalităţii unui om. Dar e greu de acceptat sciziunea, dedublarea fiinţei umane în două sau mai multe personalităţi distincte, care nu se agreează reciproc, ci sunt în veşnică duşmănie. Ianus, zeul roman cu două feţe, este pe nedrept un simbol al duplicităţii, deoarece o faţă, care închipuia sfârşitul, şi cealaltă, începutul, se susţineau reciproc, se completau într-o protectoare veghe asupra muritorilor. În schimb, feţele unor oameni, multe şi diverse, nu se susţin, ci se mutilează reciproc.

Acum îmi propun o faptă îndrăzneaţă: să denunţ ipocrizia lui Ovidiu. Acest denunţ nu îşi propune să ştirbească autoritatea unui mare poet - ar fi inutil şi păgubos -, ci să demaşte o anumită mentalitate, prezentă în toate veacurile şi mai ales în al nostru. Ovidiu - poetul, Ovidiu - exilatul, dezrădăcinatul, autorul unor elegii fără seamăn şi al unor epistole de o tristeţe sfâşietoare, era, dintr-un alt punct de vedere, un om „de lume“, despre care gurile rele spun că a fost exilat din mai multe pricini: nu doar pentru că s-ar fi lăsat atras într-o sectă neopitagoreică, dar şi - mai ales! - pentru că ar fi avut o legătură amoroasă cu nepoata împăratului Augustus. Acesta nutrea, el însuşi, sentimente amestecate faţă de frumoasa nubilă, Iulia, aşa că l-a expulzat fără milă pe poet din patria care îl făcuse celebru. La Tomis, de asemenea, în timp ce scria epistole îndurerate soţiei, inspiratul poet avea grijă să se îndrăgostească de diverse curtezane. Aşa încât, frazele pline de jale şi dor, adresate Fabiei, erau mai mult o stratagemă de a înduioşa inimi, în speranţa graţierii. Vremea aspră de pe malul Mării Negre, iernile lungi, solitudinea, anonimatul printre barbari, schimbat brusc cu avantajele gloriei romane, l-au determinat pe Ovidiu să pară un soţ neconsolat şi fidel. Dar nici măcar nu îl putem acuza pentru că însăşi mentalitatea vremii nu se grăbea să îl acuze. Roma era plină de curtezane şi orice bărbat cu posibilităţi nu se dădea în lături de la o nouă aventură. Dar nu vi se pare că sună cunoscut? Ipocrizia lui Ovidiu este, în realitate, un fel de a fi al tuturor generaţiilor. La ora actuală chiar la noi, în România, ţară declarat creştină, încă reprezentată de credincioşi practicanţi, s-a ajuns la convingerea că poligamia este adevărata natură a omului şi cei care nu recunosc asta sunt nişte făţarnici. Psihologii şi psihiatrii recomandă infidelitatea, schimbarea partenerilor, cu acte sau fără, şi asta în emisiuni televizate, la ore de maximă audienţă. În emisiunea unui psiholog cunoscut se problematiza nu infidelitatea în sine, ci faptul că soţul infidel i-a mărturisit soţiei fapta lui, ceea ce a dus la divorţ. Concluzia e uşor de văzut: persoane competente recomandă ipocrizia lui Ovidiu! În ce constă această „competenţă“? S-a ajuns să se considere că ipocrizia este singura capabilă să salveze o situaţie, în faţa unora nepregătiţi să recunoască „adevărul“. Dar răul nu se opreşte aici. Am putea înţelege atitudinea „modernă“, „liberală“, dacă ea ar fi constant prezentă în toate aspectele vieţii. Însă, aceeaşi societate apără familia, încurajează formarea de noi cupluri, ca entităţi sociale capabile să menţină echilibrul, deja fragil, al omenirii. Aici deja ne aflăm într-un impas pentru că nu mai ştim ce să credem. Care e adevărul adevărat şi în slujba cui se află el? Când Ovidiu a venit la Tomis, geţii credeau în Zamolxe şi moravurile nu erau bine cristalizate. În plus, Ovidiu şi-a ispăşit orice vină prin opera lui şi prin sublima-i suferinţă, dusă cu umilinţă până la capăt. Dar un medic al zilelor noastre, botezat creştin, care practică şi „predică“ poligamia este mult mai greu de înţeles. Sunt probleme ale lumii în care ne aflăm şi pe care bietul Ovidiu trebuie să le fi presimţit, trebuie să le fi suportat povara, în iernile lui aspre şi solitare.