Fanatismul toleranţei şi toleranţa fanatismului
Cred că e binecunoscut faptul că există o propunere a unei Coaliţii pentru Familie, susţinută de 3 milioane de cetăţeni, de revizuire a Constituţiei României, în sensul de a se scrie explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie“, nu „între soţi“, cum se menţionează acum. Conform site-ului www.presidency.ro, Preşedintele României, Klaus Iohannis, întrebat despre această iniţiativă, a declarat: „În chestiunea modificării Constituţiei, încă nu este rândul meu să mă exprim. Va veni puţin mai încolo rândul meu. Însă, în acest context, cred că este foarte important să reiterez un lucru în care cred. Fiindcă eu aparţin, provin dintr-o minoritate etnică şi dintr-o minoritate religioasă, eu cred că trebuie să revenim la ceea ce se numeşte toleranţă şi acceptarea celuilalt. Acceptarea celuilalt cu bune şi rele. Nu suntem toţi la fel, nu toate grupurile etnice şi toate grupurile religioase sunt la fel. Este greşit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios şi a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele şi nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranţei, încrederii şi deschiderii spre celălalt“. La o primă lectură a declaraţiei, m-am simţit îndreptăţit, ca unul ce am semnat alături de cele 3 milioane de români, să-mi asum eticheta de „fanatic religios“ şi să adresez şi eu o întrebare (evident, retorică), pe contul personal de Facebook: „Domnule Preşedinte, dar pe Dumnezeu, care a creat un bărbat şi o femeie (pe Adam şi pe Eva) şi i-a binecuvântat să fie o familie, cum L-aţi caracteriza?“. Deşi nu mai am nicio calitate oficială, m-am trezit citat în presă, prilej cu care unii au găsit de cuviinţă să mă atenţioneze că am înţeles greşit şi că declaraţia Preşedintelui nu se referă la propunerea de modificare a Constituţiei, ci la „o solicitare ultimativă“ a pastorului baptist Iuga Viorel, care l-ar fi somat pe Domnul Klaus Iohannis să se pronunţe în favoarea familiei tradiţionale (creştine). M-aş bucura să aflu că Domnul Preşedinte nu şi-a permis să jignească 3 milioane de cetăţeni şi că eu am interpretat greşit mesajul Domniei Sale (la ora la care scriu aceste rânduri, nu există însă nici o precizare în acest sens). E infinit mai de dorit să fi greşit eu, decât să fi comis o astfel de gafă Preşedintele ţării.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române consideră, prudent şi echilibrat, că „probabil“ demersul domnului Iuga a fost catalogat ca „solicitare ultimativă“ şi că „oricum, un demers civic, perfect legal şi validat de Curtea Constituţională a României, nu poate fi considerat în niciun caz o «cale a fanatismului religios» sau o dovadă de intoleranţă. Cel mai amplu demers civic din România, la care a participat un număr fără precedent de cetăţeni, este un exerciţiu democratic firesc şi necesar. Propunerea de amendare a Constituţiei nu reprezintă «o solicitare ultimativă», ci o chemare firească la exprimarea democratică a voinţei cetăţenilor cu privire la una dintre valorile fundamentale ale societăţii, familia. Solicitarea are ca scop principal protejarea familiei, a părinţilor şi a copiilor, şi nu condamnarea altor persoane. Pledarea pentru definirea mai clară a naturii familiei este justificată nu doar de raţiuni ale moralei creştine, ci şi de realitatea dramatică a prăbuşirii demografice atât în România, cât şi în celelalte ţări europene. Ne exprimăm speranţa că demersul moral şi civic al Coaliţiei pentru Familie va fi înţeles corect de către toate autorităţile statului român şi că i se va da curs conform Constituţiei“. Cred că nu e de prisos să amintesc, ca un argument suplimentar, că între cele 3 milioane de semnături se află şi cele ale unor atei, care numai de „fanatism religios“ nu ar putea fi acuzaţi.
Dumnezeu e dincolo şi de fanatism, şi de toleranţă
Dincolo de interpretările posibile ale declaraţiei Preşedintelui Iohannis, urmărind comentariile din mediul online, trebuie să constat că este nevoie de o discuţie foarte serioasă vizavi de fanatism şi toleranţă. Observ că există tendinţa de a manipula aceşti doi termeni în funcţie de interesele partizane, în loc de a rămâne fideli sensului conferit de dicţionare. Nu cred că este cazul să ne jucăm cu astfel de cuvinte şi să forţăm etichetări. Consecinţele pot fi extrem de grave. A fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor faţă de celălalt, dar nu înseamnă a permite ca acţiunile sale să-ţi îngrădească libertatea sau să-ţi încalce convingerile religioase ori de altă natură. De aceea, a-ţi susţine opiniile şi a-ţi afirma credinţa în mod paşnic nu denotă fanatism. Doar fanatismul corectitudinii politice ajunge să impună toleranţa faţă de păcat, în loc să cultive îngăduinţa faţă de tot omul.
Am constatat, cu durere, că şi numele lui Dumnezeu este folosit după bunul plac în diferitele polemici pe tema modificării Constituţiei. Dumnezeu e dincolo şi de fanatism, şi de toleranţă. „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8) – dar asta nu are nici o legătură cu sexualitatea deşănţată şi cu promiscuitatea morală. Unei viziuni edulcorate a unui dumnezeu roz şi pufos, creştinii îi opun, cu realism, glasul Celui ce avertizează şi că „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc“ (Apocalipsa 3, 19). Dragostea nu înseamnă a aproba tâmp tot ceea ce debitează unul sau altul. Întrucât Dumnezeu este izvorul iubirii, înseamnă că dragostea se dobândeşte numai ascultând şi împlinind poruncile Lui: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni“ (Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29). Doar aşa pot fi evitate şi fanatismul toleranţei, şi toleranţa fanatismului.