Fără iluzii, către veșnicie
Înainte de orice, Patericul egiptean este o carte ce refuză comoditățile mărunte, consolările gratuite și asigurările mincinoase. Realismul fără menajamente traversează de la un capăt la celălalt scrierile asceților. Primul care avertizează în această direcție este avva Antonie, care zice avvei Pimen: „Cea mai mare lucrare a omului este să-și asume păcatele în fața lui Dumnezeu și să aștepte încercările până la ultima suflare”. Tot el spune cu un alt prilej că „nici un neispitit nu va putea intra în Împărăția cerurilor”. Pe aceeași linie se găsește și avva Teodor de la Ferme, la care a venit un frate „tulburat de traiul în singurătate”. Acestuia bătrânul i-a zis: „Mergi, smerește-ți gândul, supune-te și trăiește laolaltă cu alții”. Fratele a încercat să pună în aplicare acest cuvânt, dar liniștea pe care o căuta nu a găsit-o. S-a întors la bătrân și următorul dialog a avut loc: „Nu-mi găsesc liniștea nici împreună cu alții“. Bătrânul îi zice: „Dacă nici singur, nici împreună cu alții nu-ți găsești liniștea, de ce te-ai făcut călugăr? Oare nu ca să înduri necazuri? Spune, de câți ani porți schima?“ „De opt ani“, a răspuns el. Atunci bătrânul i-a zis: „Eu port schima de șaptezeci de ani și nici o singură zi n-am fost liniștit. Și tu în opt ani vrei să dobândești liniștea?” Finalul vine ca un fulger care dărâmă orice așteptare zadarnică, orice speranță deșartă. Tocmai această viziune duhovnicească se va decanta peste secole în atât de puternicele (și cunoscutele astăzi) cuvinte pe care le primește, după perioadă îndelungă de încordare, Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”
Părintele Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Sfântului Siluan Athonitul, scrie unei doamne din Cipru, care îl întreabă care este pricina suferințelor ei, următoarele: „Sunt cincizeci și șapte de ani de când port rasa călugărească și, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă și lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele și să nu mă lepede de la așternutul picioarelor Sale. (…) Și totuși, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranță, ci totdeauna am simțit în jurul meu amenințări ori cel puțin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar și în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porțile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit și nu am înțeles sensul acestor încercări. Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu față de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile așa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere. (…) Greu este nouă să învinovățim pe Dumnezeu și să ne îndreptățim pe noi înșine, dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptății lui Dumnezeu, uitând de înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov.”
Pentru un creștin adevărul este preferat în fața oricărei consolări facile și neîntemeiate. Din toate fragmentele de mai sus respiră luciditatea și mai ales sentimentul solidarității care leagă duhovnicul de ucenic în această călătorie lipsită de iluzii către veșnicie.