Fără post, larvele nu vor deveni niciodată fluturi
Postul - înţeles ca sursă de tărie, de putere, dar nu dintr-aceea care te duce cu gândul la personaje absurde, gen Rambo sau Terminator - devine un exerciţiu foarte plăcut
Ne aflăm în mijlocul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Destule persoane, probabil, nici măcar n-au aflat. Serviciul, grijile de zi cu zi, canicula, Campionatul european de fotbal... sunt atâtea alte lucruri care iau faţa unei mai atente agende zilnice.
Despre rostul şi importanţa postului se vorbeşte mult şi des în mediile teologice. În facultate, ţin minte, se organizau măcar câteva conferinţe pe an pe tema postului. Cu unele excepţii, majoritatea celor care interveneau preferau schema plicticoasă, de manual, a trecerii în revistă a marilor postitori ai istoriei: Moise a postit, cutare a postit etc., chiar şi Mântuitorul a postit. Apoi urma exemplul negativ şi rădăcina tuturor relelor: postul nerespectat de Adam, prin gustarea din fructul oprit. În sine, metoda nu era rea, dar devenise atât de anticipabilă, încât numai bunul simţ şi docilitatea auditoriului nu-i lăsa conferenţiarului sala doar cu ecoul. Mă întreb şi acum dacă vor fi fost persoane care să nu fi postit până în acel moment, şi care au fost atunci convinse de obositoarele incursiuni în istoria sistematică a postirii. Dumnezeu ştie...
Astăzi, în afară de predicile din preajma posturilor, sfatul duhovnicului, îndemnurile adresate credincioşilor de Biserică, prin canalele media proprii, nimeni nu se mai complică, în cetate, să recomande postul. Doar aşa, din când în când, se mai aminteşte de post, ca apendice al dietelor, în revistele şi emisiunile TV, profilate pe tematici de lifestyle. Excepţie notabilă face perioada Săptămânii Mari din Postul Paştelui, când intensitatea duhovnicească e prea mare ca să poată fi neglijată, chiar şi de mass-media-niciodată-sătulă-de-spectaculos (trăim, totuşi, într-o ţară care se declară, fără rezerve, creştină!). Celelalte perioade de post însă se scurg neobservate, fără a stârni mari discuţii.
Paradoxal e faptul că, deşi perioadele de post recomandate de Biserică trec nebăgate în seamă de agenda publică şi nu par a produce efecte în societate - dacă nu spectaculoase, măcar notabile -, foarte mulţi sunt cei care ţin cu scrupulozitate posturile de peste an. Recunosc, n-aş putea spune ce anume ar trebui să schimbe postitorii în societate. Am, însă, bănuiala că sunt destui cei care ascund că postesc - nu din smerenie, ci din pudoare - şi nici nu reuşesc să vadă în post un instrument care oferă putere în raporturile cu ceilalţi. Desigur, nu e vorba de puterea de la capătul bâtei, ci de acea putere specială din puterea lui Hristos, puterea de a schimba lumea prin iubire şi bunătate. Cel care posteşte, prin introspecţia pe care şi-o administrează în această perioadă, ar trebui să dobândească o capacitate de înţelegere a neputinţelor celorlalţi, de a privi altfel răutăţile şi brutalităţile celor care n-au auzit despre Cel care, întru slavă fiind, a acceptat să fie socotit ca ultimul dintre oameni.
Sunt convins că postul - înţeles ca sursă de tărie, de putere, dar nu dintr-aceea care te duce cu gândul la personaje absurde gen Rambo sau Terminator - devine un exerciţiu foarte plăcut.
Celorlalţi, care n-au postit vreodată şi nici nu cred în utilitatea lui, ar trebui să le spună cineva că fără post nu putem depăşi starea de consumerism larvar, pe care reclamele şi, în general, fundamentele economice pe care este clădită civilizaţia actuală nu au nici un interes s-o descurajeze.
***
Hapsânele larve, după ce se închid în crisalida proprie, refuzând să mai înfulece lumea dimprejur, se transformă în minunaţi fluturi. Şi oamenii care ajung să înţeleagă taina postirii şi a ascezei devin alţii, ajung să vadă lumea cu alţi ochi.