Festivalul conștiinței? De ce nu!

M-am întrebat adesea ce este con­ști­ința și, mai ales, unde poate fi ea localizată pe harta alcătuirii umane? Mi-am spus că ar putea fi întâlnită în zona de contact dintre minte și inimă, fiind învelită - obligatoriu - într-un veșmânt moral. Sună poetic? Nici pomeneală! Așadar, trei ingrediente obligatorii au fost sădite dintru început pentru ca făptura umană să poată dezvolta această capacitate cognitiv-afectiv-morală unică în Univers.

În Sfânta Scriptură, cuvântul conștiință este inexistent. Cel puțin în Vechiul Testament. Apare în Noul Testament, dar nu în cuprinsul celor patru Evanghelii, ci doar în Epistolele pauline. Mai precis în Romani, I, II Corinteni și Evrei. „Dar de vă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, să nu mâncaţi pentru cel care v-a spus şi pentru conştiinţă. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (I Cor. 10, 28-29, subl. n.), iată acest citat din Sfântul Pavel ca un exemplu de folosire și înțelegere a termenului. Dar oare să nu fi existat un nivel de conștiință și între oamenii Vechiului Testament? Oare Adam nu din conștiința faptului că a greșit grav s-a pitulat strămoșește în boscheții Edenului, făcându-se de râs prin aruncarea culpei în întregime pe Eva? Oare Cain nu s-a „căinat” după vărsarea sângelui fratelui său, din invidie prostească, mustrându-l conștiința? Dar oare psalmii de pocăință ai regelui-profet David nu sunt rezultatul unei conștiințe frământate, care nu-i dădea pace în urma uciderii prin vicleșug a generalului Urie pentru a se insinua în patul conjugal al acestuia? Oare nu conștiința le grăia din adâncimile ființei, în aceste cazuri? Poate că da, însă nu era numită ca atare - relația dintre păcat și iertare (răscumpărare) fiind alta de dinainte de Întruparea Domnului.

Pavel a coborât și el pe treptele cele mai de jos ale ticăloșiei mergând până la uciderea cu râvnă a unor nevinovați, ieșind însă la lumină (orbitoare!) pe drumul Damascului, prin hristofania de care a avut parte. Și care s-a finalizat în taina botezului, prin mâinile lui Anania. Apa botezului a spălat păcatele, iar la suprafață, de sub mâlul acestora, a ieșit la iveală conștiința. De aceea Apostolul Neamurilor vorbește primul despre această stare de agregare a ființei morale a omului, definind-o drept conștiință. Căci, între toți Apostolii, el singur a fost prigonitor și vestitor deopotrivă. Din acest ecart uriaș s-a născut conștiința...

Acestea fiind zise, nu mică mi-a fost mirarea (și bucuria) primind invitația de a vorbi la „Întâlniri de conștiință. Exerciții de luciditate a credinței”, un adevărat festival organizat de preotul Claudiu Băzăvan, paroh al Bisericii „Înălțarea Domnului/Eroilor Tineri” din Ploiești. Tema aleasă s-a intitulat „Viața mea în comunism. A fi tânăr într-o lume bătrână”, iar în cadrul ei am reflectat la dezastrul moral și vocațional provocat de orânduirea comunistă, în fapt o dezordine ideologică împotriva firii umane și adversă planului dumnezeiesc. Viața în comunism am descris-o ca pe o lespede grea trântită peste destinele, peste vocațiile, peste talentele, peste însușirile noastre personale. Fiindcă puțini reușeau să-și împlinească menirea și să-și exprime harismele, majoritatea eram puși pe șinele vieții de către partid, care gândea și acționa în contul nostru. În plus mai era și „cultul împăratului” (de care unii încă nu s-au lepădat), adică al repetentului ignorant N. Ceaușescu, un cult destrăbălat care făcea să vibreze miasmele idolești demult căzute în uitare. Iar totul s-a sfârșit în sânge - sânge cald, sânge curat, sânge tânăr, sânge care nu a avut vreme să se împerecheze cu alt sânge spre a naște viața. Vieți aruncate peste bordul fanatismului, al nebuniei ideologice, al delirului puterii… De aceea libertatea de care ne bucurăm azi, inclusiv aceea de a vorbi despre credință sau de a canoniza sfinți, este esențială și este uriașul dar pe care nu avem voie să-l mai risipim.

Festivalul conștiinței de la Ploiești a adus la rampă nume sonore și reale ale eclesiei cuvântătoare, unii dintre ei considerați a fi „directori de conștiință” în vremurile tulburate (moral) pe care le traversăm. Nu există nici o comunitate fără repere vizibile, fără normative vii, tangibile, fără modele. Desigur, oameni fiind „avem dreptul” să greșim, nimeni nu este infailibil. Însă printre noi pot fi întâlniți și conștiințe care își asumă greșeala atunci când ea există, dar mai ales își însușesc tragicul rol de a da glas nemulțumirilor sau dorințelor celor mulți, cu prețul lapidării digitale rapide - și nu numai.

Însă „Cu noi este Dumnezeu...!”