Fidelitatea și responsabilitatea, „probe” reale ale căsătoriei

Argumentele cele mai importante aduse în favoarea unei astfel de relaţii sunt: faptul că, fiind detaşaţi de un acord legal, partenerii îşi pot exprima mult mai liber sentimentele, fără nici un fel de oprelişti sau tipare tradiţionale, iar în cazul ruperii legăturii dintre ei, nu mai au de parcurs etapa traumatizantă şi dezonorantă a înfăţişării în instanţă, a căutării de martori mai mult sau mai puţin mincinoşi, a efectuării partajului pentru eventualele bunuri obţinute în comun, dar mai ales pronunţarea unei hotărâri privind încredinţarea copiilor rezultaţi unuia sau altuia dintre părinţi.

Adepţii şi practicanţii acestei forme de convieţuire enumeră între avantajele acesteia: optimizarea vieţii sexuale a celor doi parteneri, care renunţă la forma de vieţuire de unul singur, la celibat, implicându-se într-o relaţie şi nu mai sunt complexaţi de nişte relaţii sociale clasice; nevoia unei relaţii afective eficiente, dar fără obligaţii și fără responsabilitatea încheierii unei căsătorii; şansa realizării unor economii, printr-un fel de vieţuire mai plăcut şi mai confortabil; absenţa efectelor traumatizante ale unui divorţ, contractul legal sau actul de căsătorie fiind lipsit pentru ei de valoare. Se pot căsători, simbolic, de Valentine’s Day sau de Zilele Mării sau ale Muntelui, iar aceasta li se pare chiar mai interesant şi mai original decât la Starea Civilă.

Dintre motivele care stau la baza stabilirii unei astfel de relaţie de coabitare, cele mai invocate sunt: sentimentele anticăsătorie, evitarea familiei şi pierderea încrederii în această formă de convieţuire, declinul autorităţii şi respectului pe care familia le avea altădată, îndeplinirea comună a unor responsabilităţi şi cheltuieli, teama de un eşec familial şi de traumele pe care le provoacă divorţul legal etc.

Cu toate acestea, analiştii problemelor familiei menţionează şi o listă lungă de dezavantaje ale unei astfel de legături: limitarea prematură a experienţelor „întâlnirilor” prin restrângerea posibilităţilor de cunoaştere şi a altor parteneri; învestirea emoţională inegală; numeroase complicaţii legale, mai ales în ţările sau în cadrul legislaţiilor care limitează acest stil de viaţă, dezinteresul faţă de funcţia reproductivă, faţă de darul naşterii de copii şi evitarea asumării responsabilităţii aducerii lor pe lume, a creşterii şi educării lor.

Disfuncționalitățile de fond ale „căsătoriilor de probă”

O lucrare de specialitate identifică următoarele 22 de dificultăţi cu care se confruntă cei care trăiesc în concubinaj: E mai puţin probabil să se căsătorească cu partenerul lor actual; înregistrează rate mai ridicate de separare şi divorţ; au mariaje mai nefericite; sunt mai predispuşi la divorţ; sunt mai tentaţi a avea relaţii extraconjugale; sunt mai tentaţi de idile decât de relaţiile pe termen lung; cei care au „căsătorii de probă” nu au mariaje mai bune; nu-şi iau angajamente de durată sau nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung; nu se maturizează suficient; evită problemele care necesită luarea în comun a unor decizii, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cuplurile căsătorite; de cele mai multe ori au un „mariaj de convenienţă” sau un „mariaj al compatibilităţii” decât unul de implicare; cei care au relaţii intime înainte de căsătorie se pot păcăli, căsătorindu-se cu o persoană nepotrivită pentru ei; au relaţii superficiale şi semnificativ slăbite; întâmpină mai multe dificultăţi în rezolvarea conflictelor; pot „ucide” romantismul; dau dovadă adesea de lipsă de încredere şi respect faţă de celălalt; se confruntă adesea cu dezaprobarea parentală; îşi rănesc copiii; le lipseşte adesea un scop comun; nu au o relaţie de egalitate; nu sunt „specializaţi” în a-şi asuma responsabilităţi; au mai puţine avantaje şi un sprijin mai redus”.

Concubinajul – expresie a egoismului și egocentrismului celor doi parteneri

Dincolo de toate aceste observaţii de natură socială şi psihologică, nu putem să nu observăm că larga răspândire a „uniunii libere” este o dovadă a egoismului şi egocentrismului, ce caracterizează lumea contemporană, omul zilelor noastre şi relaţiile pe care el le stabileşte. Înseamnă construirea fericirii personale pe o premisă proastă şi lipsită de încredere şi de şansă faţă de partener, dar şi faţă de propria persoană, teama ca nu cumva dragostea de acum să se transforme într-un eşec, situaţie în care o astfel de relaţie este mult mai uşor de încheiat, iar cealaltă persoană de înlocuit.

O astfel de prezumţie pierde din vedere şi tăgăduieşte caracterele fundamentale ale căsătoriei şi familiei creştine: unitatea şi indisolubilitatea. Cel care iubeşte cu adevărat are totdeauna convingerea că nu poate iubi decât o dată în viaţă la modul ideal şi că dragostea sa nu o poate oferi decât unei singure persoane, „jumătatea” sau „sufletul său pereche”, în timp ce aceia care practică „uniunea consensuală” îl ­dezinvestesc pe celălalt de asemenea atribute şi descarcă relaţia lor de ceea ce ea are mai înalt - elementul moral şi spiritual. O astfel de percepţie poate fi socotită o adevărată boală, o infirmitate sufletească, pentru că persoana care evită responsabilitatea încheierii unei căsătorii, trăind în duplicitate şi promiscuitate, îl deformează pe celălalt, care nu este conceput ca o persoană, dornică de reală împlinire sufletească, ci mai degrabă ca un obiect capabil să provoace plăceri şi să satisfacă pofte, nu un „cineva”, ci un „ceva”.

Cercetările de ultimă oră în materie de armonie conjugală constată că, în ciuda așteptării potrivit căreia perioada de explorare dintre cei doi parteneri ar trebui să fie una benefică și fericită, din perspectiva întemeierii unei viitoare familii, lucrurile stau exact pe dos. Cu cât perioada de coabitare este mai mare, cu atât este mai redusă șansa ca acea relație să se instituționalizeze prin căsătorie. Totodată, mult sperata „compatibilizare” sau „armonizare” trupească și mai ales spirituală întârzie să apară, pe fondul lipsei de implicare autentică și responsabilitate reală. Probabilitatea ca partenerii viețuind „de probă” să se sprijine reciproc devine tot mai redusă, în cazul unor probleme financiare, iar în situațiile-limită, partenerul afectat se lovește adesea de tăcerea, neimplicarea și absența fizică și emoțională a celuilalt. Astfel, devotamentul inițial, atât cât a fost, se ofilește, iar riscul părăsirii, când apare ceva mai atractiv, la orizont, este extrem de mare.

Pentru o „cultură a mariajului” și o prețuire a familiei

Concluzia pe care o desprind adevăraţii cunoscători ai problemelor fiinţei umane este, în fapt, un îndemn la responsabilizare şi conştientizare a frumuseţilor vieţii de familie, a sublimităţii darului naşterii de copii, prin care părinţii se fac împreună-creatori şi colaboratori cu Dumnezeu, din perspectiva veşniciei sau a unui răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată, şi nu doar dintr-o perspectivă strict limitată, lumească şi trupească, a procurării plăcerii aici şi acum. Sau aşa cum se exprimă un analist al problemelor familiei contemporane, a numeroaselor şi falselor forme pe care ea le experimentează astăzi, în locul instituţionalizării coabitării ar trebui să încercăm să revitalizăm căsătoria. Ar fi într-adevăr util să educăm tinerii în problema mariajului, încă din anii de început ai şcolarităţii, permiţându-le să facă cele mai bune alegeri de-a lungul vieţii şi accentuând importanţa angajamentelor pe termen lung.

Chiar şi cei mai pesimişti observatori ai fenomenului destrămării familiei, formă a crizei generale a spiritului uman, arată că viaţa omului nu se poate desfăşura normal fară împlinirea a trei nevoi fundamentale ale lui: nevoia de comunitate, nevoia de structură şi nevoia de sens.

Am putea spune că este nevoie de o educaţie spre redescoperirea unei „culturi a mariajului” care să acorde importanţă deosebită căsătoriei, să îndemne la întemeierea ei şi să promoveze efectele benefice asupra fiinţei umane şi a cuplului, între care darul sacru al naşterii de copii. Mai mult decât oricând, este nevoie ca Statul şi Biserica, Familia şi Şcoala, ca de altfel orice instituţie care o poate face, să găsească împreună căi şi forme de consfinţire a relaţiei de iubire dintre bărbat şi femeie, şi nu doar în faţa unei instanţe civile, ci ­înaintea lui Dumnezeu.