Fiul cel iubit al stareţului Paisie, Platon Schimonahul († 28 mai 1837)
Lucrarea duhovnicească a stareţului Paisie de la Mănăstirea Neamţ, cunoscută în toată Ortodoxia, atât prin traducerea Filocaliei, cât şi prin numărul mare de ucenici, până astăzi ne îndeamnă şi ne întăreşte în a urma sfinţilor. Printre ucenicii şi fiii duhovniceşti ai Sfântului Paisie Velicicovschi se numără şi schimonahul Platon. Dintr-un registru al mănăstirii aflăm că era slovean de neam şi credem că făcea parte din soborul cu care a venit din Muntele Athos şi s-a aşezat la Dragomirna.
Faptul că a primit numele de Platon, nume pe care Sfântul Paisie l-a purtat la rasoforie, arată că era unul dintre ucenicii apropiaţi, de aceea pentru o perioadă a fost secretar al stareţului. În anul 1836, din dragoste pentru povăţuitorul său, a scris Viaţa stareţului Paisie, lucrare cu care a debutat vestita Sihăstrie de la Optina, tipărind-o la Moscova în 1847.
După adormirea Sfântului Paisie, căutând liniştea, părintele Platon merge în Muntele Athos - „Grădina Maicii Domnului“. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, căci tulburările politice din acea vreme nu i-au îngăduit să rămână aici mult timp. Întorcându-se în Moldova, la Mănăstirea Neamţ, se retrage ca pustnic în preajma Schitului Pocrov, loc de linişte unde veneau monahii iubitori de rugăciune.
În Sihăstria Pocrovului, Platon se nevoia în tăcere, cufundat în lucrarea rugăciunii lui Iisus, învăţată de la stareţul Paisie, şi transcriind texte patristice. Sâmbăta, cobora la biserică pentru a se împărtăşi, iar duminica şi la praznicele împărăteşti participa la sfintele slujbe împreună cu părinţii din obşte. Postea aspru, mâncând o dată în zi, iar miercurea şi vinerea nu mânca nimic. Postul Mare îl petrecea zăvorât în chilie până în Sâmbăta lui Lazăr, iar în fiecare sâmbătă primea Sfintele Taine, atunci când venea un duhovnic din mănăstire pentru a împărtăşi pustnicii.
Ucenicul cuviosului Platon, schimonahul Ioan, care i-a fost alături foarte mulţi ani, povestea că datorită rugăciunilor părintelui său duhovnicesc Platon, pe când se nevoiau la Pocrov, a fost cercetat de harul Duhului Sfânt. Simţind prezenţa lui Dumnezeu, inima i s-a umplut de o bucurie nespusă, iar rugăciunea a început a se rosti singură.
Vieţuind 30 de ani în pustia Pocrovului, la rugămintea egumenului Dometian, pentru folosul duhovnicesc al obştii, pustnicul Platon coboară la Mănăstirea Neamţ, unde îşi continuă nevoinţa pustnicească într-o chilie retrasă în afara lavrei.
Frăţimea mănăstirii îl preţuia şi îl considera „mare pustnic“. Pentru viaţa sa curată, Dumnezeu l-a înzestrat pe părintele Platon cu darul cuvântului duhovnicesc, care-i izvora din gură ca un râu bogat. Urmând stareţului său, Sfântului Paisie, uşa chiliei sale niciodată nu era închisă, ci toţi care voiau intrau pentru a primi mângâiere duhovnicească. Tot ucenicul său Ioan povesteşte că odată, în Sâmbăta lui Lazăr, mergând împreună cu ucenicii la biserică pentru Sfânta Liturghie, din creştetul părintelui Platon se înălţa până la cer un stâlp alb. Văzând aceasta, toţi care erau în urma lui au căzut la pământ.
A dorit să fie înmormântat de un singur preot, iar dorinţa i s-a împlinit în chip minunat
După 10 ani de vieţuire în slujirea fraţilor, părintele Platon schimonahul se mută la Domnul în ziua de 28 mai a anului 1837, lăsând în obştea mănăstirii o mare lipsă. Ştiindu-şi sfârşitul de mai înainte, a cerut ca rânduiala îngropării să fie săvârşită simplu şi doar un singur preot să-i însoţească trupul la mormânt. Însă, rugămintea nu i-a fost ascultată, căci în semn de cinstire, egumenul Mardarie împreună cu toţi slujitorii mănăstirii, îmbrăcaţi în veşminte luminate, cu frumoase cântări şi cu lumânări aprinse, îl purtau către locul îngropării ca pe un om a lui Dumnezeu. Deodată, însă, cerul s-a întunecat, iar vântul puternic a stins lumânările şi o ploaie cu găleata i-a silit pe toţi să-şi caute adăpost. Îndată ce-a rămas un singur preot lângă trupul celui adormit, ploaia a încetat, iar prohodirea cuviosului s-a putut săvârşi în pace şi linişte. Deasupra trupului său mult ostenit de nevoinţă s-a aşezat o piatră de mormânt pe care a rămas scris până astăzi testamentul cuviosului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când Fiul Omului va veni, şi pre mine mă pomeniţi la sfintele voastre rugăciuni câţi veţi veni la mormântul meu“.
Deseori, părintele Platon învăţa pe ucenicul său, spunându-i: „Oriunde ai trăi, oriunde ai umbla, totdeauna şi în orice loc este prezentă Împărăţia lui Dumnezeu şi harul Său, numai să trăim după voia Sa sfântă şi să păzim poruncile. Voia lui Dumnezeu se face cunoscută prin cele trei virtuţi de căpătâi, adică prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Dacă dobândeşti desăvârşita credinţă în Dumnezeu, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă: toate îţi vor fi supuse şi nu te vei teme de nici un fel de necaz şi ispită. Credinţa şi nădejdea, însă, nu prin cuvinte trebuie să le cureţi, ci prin faptă fără cârteală. Dragostea către Dumnezeu se arată în dragostea către aproapele. Dragostea desăvârşită se cunoaşte atunci când suntem gata să ne oferim viaţa pentru fratele nostru. O asemenea dragoste nu o poate dobândi cel a cărui minte şi inimă sunt legate de farmecul lumii. Dacă ne lepădăm de noi înşine, dacă ne păzim inima de insuflarea diavolului şi ţinem mintea în neîntreruptă rugăciune, atunci vor veni şi vor rămâne la noi cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Atunci va locui în noi Sfânta Treime - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Căruia fie slava în veci!“.