„Fiul risipitor” al lui Brâncuşi

În 1914, Constantin Brâncuși își vizitase țara, frații și rudele sale din Hobița, de unde lipsise deja 5 ani. La puțină vreme după aceasta, cuprins de dragostea de părinți și neamul său, a realizat în atelierul parizian opera „Fiul risipitor”, „cea mai intricată lucra­re” și cea mai puțin studiată dintre operele brâncușiene. Lucrarea este realizată în lemn de stejar, cu uneltele folosite de meș­terii gorjeni la ridicarea caselor de sub munte: ferăstrăul și barda.

Pe un soclu din piatră (o scară de intrare așezată cu baza în sus), din trei puncte de susținere se înalță pe trei picioare un cilindru orizontal din care răsare unul mai mic, tot la orizontală. S-ar părea că artistul ar vrea să sugereze „un personaj îngenuncheat purtând o povară pe umeri” și „momentul în care materia amorfă prinde trup omenesc”. Dar artistul nu s-a îndepărtat de textul Sfintei Scripturi și în sufletul său a cunoscut pribegia și suferința risipirii fiului cel mic din parabolă (Lc. 15, 11-32). Purta cu sine toată zestrea culturală a poporului său, a părinților săi: într-un cuvânt, ceea ce noi numim „acasă”. Cele trei picioare ale sculpturii sale pot fi cele trei picioare ale scaunului pe care, stând la masă, a crescut sufletește și trupește, a devenit om.

Cinstirea gorjenilor pentru masă este bine cunoscută: „Că suntem la sfânta masă”, se aude și astăzi câte un bărbat care atrage atenția asupra solemnității momentului mesei în familie. Brâncuși cinstește „sfânta masă” prin opera sa de mai târziu, aflată în Tg. Jiu, „Masa tăcerii”, inspirat fiind tot din cuprinsul Sfintei Scripturi și din respectul tradi­țional față de pământ și roadele lui. Despre scaunul de la masa tăcerii, găsită de cunoscuții săi într-o variantă din lemn în Paris, artistul spunea că a fost inspirat de portocală. „Nu am ales portocala la întâmplare, ci pentru că este un simbol al perpetuului, reprezentativ pentru Palestina, fiind fructul național. Și cred că portocala și smochinele constituiau hrana de bază a lui Hristos”.

În același demers exegetic am putea regăsi și pe fiul cuminte, mai mare, dar în stânga, iar fiul cel risipitor, pe aceeași linie cu Tatăl, dar având sub picior averea părintească pe care calcă, îndepărtându-se sau chiar „piatra de poticnire”, sminteala, care-l face să ocolească drumul drept și dreptatea fără cusur a Tatălui, care îi privește din umbră pe cei doi fii. În orice caz, cele două picioare din față sunt strâmbe, zigurate și, deși în direcții opuse unul față de celălalt, sunt opuse și celuilalt picior, drept, fără cusur.

Nu poate fi trecută cu vederea partea superioară a capodoperei. Poate fi un cap al unui tânăr, susținut de gâtul dreptunghiular și picioarele ajunse la un drum imposibil, dar cu o poartă ce invită la regăsire chiar în inima compo­ziției. Ar putea fi un autoportret al artistului pe chipul căruia, lipsit de trăsături - chipul bărbatului la Brâncuși fiind fără frumusețe -, se observă urmele adânci de ferăstrău. Urmele ferăstrăului, atât de evidente, le-a lăsat artistul pe Fiul risipitor, ca o emblemă, în amintirea acestui meșteșug pe care l-a primit și l-a dus în țară străină ca să-l „cheltuiască” acolo.

Autorul nu a vrut să surprindă un simplu personaj, ci esența unei povestiri, a unui text biblic de mare rezonanță pentru sine, în care se regăsește, invitând posteritatea să citească și să cinstească Sfânta Scriptură cu ochii de fiu risipitor. El a făcut prin sculptură o interpretare a Parabolei fiului risipitor, invitând privitorii, în cadrul hermeneuticii sale, să se regăsească în postura fiului risipitor.