Florile dalbe
Îl vedeam pe tata venind cu un miel în brațe de afară, din ger. Se înălbea aerul de la respirația mielului. Gerului îi plăcea să facă flori de gheață din ea. Se umplea curtea noastră de flori. Ieșeam iute să le culeg, dar tata aducea în casă un miel nou.
Era o grădină de miei proaspăt fătați odaia în care dormeam. Cineva, cred că bunica, le cususe niște năsturași moi în frunte. Cu năsturașii aceștia mă încheiam la suflet, dimineața, când plecam la școală. Învelit în căldura respirației mieilor, umblam fără nici o frică prin ger. Duminica, râcâiam cu unghia de pe aer frânturi din cuvintele pe care le rosteau oameni ce treceau pe drum. Veneam cu ele în casă și le puneam lângă sobă să se dezghețe. Le-aș fi putut lăsa afară să degere, dar muream de curiozitate să aflu despre ce discută oamenii mari între ei. Ia taci, zicea mama, se aude cineva vorbind! Sunt lemnele din sobă, mamă, ziceam eu, abia stăpânindu-mi râsul. Le place să se joace de-a vocile oamenilor. Nouă ne plăcea, de fapt, să ne jucăm. Mie și gerului. Eu, de-a împunsul iernii cu coarnele mieilor. El, de-a florile dalbe, pe care le presăra între pragul casei și locul unde se auzeau oile strigându-și odraslele abia venite pe lume. Își purtau dorul de ele în ugere. Le ajungeau ugerele, tot crescând, până la cer. Pentru ca, dintr-odată, să vedem cum începe să se albească pământul.
Ningea cu foamea dulce a mieilor peste curtea noastră, în vreme ce prin odaia în care dormeam treceau toți oamenii din sat vorbind vrute și nevrute. Tata aducea întruna miei de afară. Și eu mă încheiam la vise cu năsturașii lor moi. Și ningea fără oprire. Și gerul strângea în pumni respirațiile noastre calde, prefăcându-le în flori dalbe de gheață, pe care le arunca în neștire peste lume.