„Foarte mulţi copii mă întreabă cum arată raiul“

Suntem cu toţii de acord că rolul şcolii este acela de a contura personalitatea elevilor, de a-i forma, de a le deschide acestora calea către cunoaştere. Educaţia, un proces complex, urmăreşte atât latura formativ-cognitivă, cât şi dimensiunea moral-comportamentală, aceasta din urmă creionată prin intermediul orelor de dirigenţie şi religie. În şcolile cu statut special, cum sunt cele destinate nevăzătorilor, educaţia moral-religioasă e nu numai necesară, ci chiar esenţială. Pentru că începe prin a educa sufletul.

E vorba de sufletele unor copii care nu ştiu să gândească în imagini, care n-au văzut niciodată culoarea unui măr în pârg şi care-şi pun, de la vârste fragede, întrebări despre sensul vieţii, al suferinţei, despre rostul lor pe această lume. Sunt copii care încearcă să-L cunoască şi să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi care, fără educaţia religioasă primită în şcoală, n-ar reuşi. În Liceul "Moldova" pentru copii cu deficienţe de vedere de la Târgu Frumos, orele de religie se transformă, zilnic, în ore de dialog, de dezbatere, de consiliere. Profesoara de religie le este, pe rând, şi dascăl, şi prieten, şi confident, şi psiholog, şi tălmăcitor al învăţăturilor creştine. Pentru copiii aceştia speciali, atât de sensibili şi de dăruiţi, chiar dacă au deficienţe de vedere, ora de religie e vitală. Aici găsesc răspunsuri la întrebările ce-i macină, aici învaţă să-L caute şi să-L simtă aproape pe Dumnezeu. Aici descoperă, după îndelungi ore de discuţii, după frământări şi zbucium, răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a existenţei lor: "De ce m-am născut aşa?". "Copiii aceştia au foarte mare nevoie de ora de religie, pentru că au o sumedenie de întrebări legate de suferinţele lor, de sensul lor pe acest pământ. La prima oră (după ce am venit în liceul acesta), la clasa a III-a, o fetiţă m-a întrebat: "Doamna, pe mine Dumnezeu de ce m-a făcut aşa?". Şi m-am trezit în faţa unei întrebări dificile, la care nu prea am ştiut să răspund. I-am spus atunci că poate Dumnezeu a considerat că este un prilej pentru ea de a se mântui. Întotdeauna le vorbesc despre un sens al suferinţei în viaţa aceasta şi despre faptul că este un prilej de curăţire de foarte multe păcate. Este foarte greu, însă, să explici unui copil, nevăzător de la o vârstă fragedă, că acesta este un prilej de curăţire de păcate, atât timp cât ei nu prea au păcate", crede Oana Ioniţă, profesoară de religie la Liceul "Moldova" pentru deficienţi de vedere. "Învăţ de la ei teologia lucrurilor mărunte" Orele de religie susţinute la clasele de deficienţi de vedere sunt cu atât mai interesante cu cât ele se desfăşoară preponderent sub formă de discuţii. Elevii vin de fiecare dată cu întrebări la care nu pot găsi singuri răspunsul, iar sub îndrumarea profesoarei neliniştile lor se destramă. "Sunt foarte receptivi la orele de religie, pun foarte multe întrebări, vor să fie cât mai aproape de Dumnezeu în orice chip posibil. Eu mă minunez de ei în nişte lucruri mărunte ale vieţii. Aş putea spune că învăţ de la ei teologia lucrurilor mărunte. Îmi spun adesea că se roagă foarte mult în mintea lor şi că încearcă să creeze o relaţie specială cu Dumnezeu. Raportarea lor la Dumnezeu este cu totul şi cu totul deosebită. Foarte mulţi mă întreabă cum arată raiul. Ei nu gândesc în imagini şi-atunci încerc să le explic ajutându-mă de alte lucruri, pe care ei le pot înşelege", spune profesoara de religie. Am participat şi noi la o astfel de oră, la clasa a VI-a. I-am găsit pe elevi aşteptând, cuminţi, în bănci, în faţa caietelor cu scriere Braille sau în faţa maşinii de scris Braille. Sunt instrumente de care se ajută mai mult în timpul celorlalte ore de curs, pentru că la religie abia aşteaptă să discute liber, să asculte pildele despre Iisus, să înveţe cum să deosebească binele de rău. Dialogul profesor-elevi e cald, apropiat, demonstrând că dincolo de relaţia profesională există şi o legătură de suflet, că profesoara e parte din mica lor familie de la şcoală. Printre altele, cu toţii rememorează pelerinajul la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, din luna octombrie a anului trecut, când au fost împreună să atingă moaştele. "Am pipăit moaştele şi îmi amintesc că m-am simţit extraordinar atunci. Parcă m-am mai liniştit", povesteşte Andrei, un băiat de 13 ani. Discuţia se îndreaptă apoi spre necesitatea de a poposi cât de des în biserică şi de a cere de la Dumnezeu ajutor în tot ceea ce fac. "Eu în fiecare seară mă rog şi simt că El mă ajută să trec peste toate suferinţele mele", spune Diana, o fetiţă de 12 ani. "Mulţi dintre elevi au o imagine deformată despre Dumnezeu" Munca cea mai dificilă a profesoarei de religie se desfăşoară în special la clasele de liceu, acolo unde adolescenţii, ajunşi deja la vârsta întrebărilor, au o percepţie de multe ori ostilă. Mulţi dintre ei, fără să fi avut o educaţie religioasă în familie, se închid ca într-o carapace şi acceptă destul de greu să-şi deschidă sufletul, să spună ce-i frământă. "Eu cred că fiecare om trebuie să descopere sau să-şi redescopere credinţa în Dumnezeu. Pot fi situaţii în care copiii sunt supăraţi pe destinul lor, pentru că au o astfel de deficienţă. Şi-atunci ei trebuie ajutaţi să-şi recapete încrederea. Eu cred că foarte mult contează că au un suflet curat şi încrederea în Dumnezeu se dobândeşte, dacă nu L-au descoperit la timp, din familie", explică prof. Margareta Pristavu, directoarea Liceului "Moldova". Profesoara de religie este aceea care, cu răbdare, cu argumente, trebuie să-i determine să depăşească aceste bariere, să-L caute şi să-L simtă aproape pe Dumnezeu. "Adolescenţii au foarte mare nevoie să înţeleagă anumite lucruri, pentru că mulţi dintre ei au o imagine deformată despre Dumnezeu. Eu nu pot să le vorbesc lor despre Dumnezeu la fel ca celorlalţi elevi mai mici; este ca şi cum le-aş vorbi despre un suc extraordinar de bun, pe care ei nu l-au gustat. Este o diferenţă uriaşă între clasele de gimnaziu şi cele de liceu. Liceenii îşi pun alt gen de întrebări. Sunt copii care consideră că Dumnezeu i-a pedepsit prin boala lor. Încerc să-i fac să înţeleagă totul cu argumente, dar mă rog lui Dumnezeu ca acolo unde nu ajung eu, să intervină El direct. Pentru că e foarte important să ne şi rugăm pentru copiii aceştia", consideră profesoara Oana Ioniţă. Pe mulţi dintre adolescenţii aceştia a reuşit să-i facă să înţeleagă cum stau, de fapt, lucrurile, să-i determine să fie mereu aproape de Dumnezeu. Câţiva dintre ei participă acum şi la grupurile de art-terapie de la Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, coordonat de maica Siluana Vlad. Alături de profesoara de religie, în permanenta luptă a acestor copii de a se înţelege ei înşişi aşa cum sunt, stau şi psihopedagogii din şcoală. Cu toţii contribuie la conturarea profilului moral al elevilor, la crearea unui set de repere solide, la care să se poată raporta mai târziu, în viaţă. "Sunt copii la care valorile religioase ocupă un loc primordial, probabil şi datorită educaţiei spirituale primite în familie. Există şi unii pentru care aceste valori nu ocupă un loc important, pentru că nu au fost cultivate suficient. Noi încercăm să-i încurajăm să şi le însuşească şi să-i punem în gardă în legătură cu ceea ce îi aşteaptă în viaţă", explică Brînduşa Ghiţu, psihopedagog în şcoală. "Educaţia trebuie să aibă un suport potrivit sufletului oamenilor" Deşi în ultimii ani subiectul menţinerii orei de religie în şcoli a suscitat polemici aprinse, atât educatorii (profesori, învăţători), cât şi specialiştii în psihologia copilului susţin necesitatea unei educaţii moral-religioase de la vârste mici. Roadele acestui tip de educaţie se văd în latura moral-comportamentală a elevilor, informaţiile, valorile şi modelele de comportament contribuind la dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestora. "Trebuie să pornim în educaţie de la convingerea că rolul principal al acesteia constă în educarea sufletului, cuvânt care începe să ne pară demodat. Ce-i sufletul? Nimeni nu ştie, şi poate în asta constă măreţia lui. Dar este cel mai important element al vieţii omului. Educaţia trebuie să aibă un suport eminamente psihologic, potrivit sufletului oamenilor. Eu cred că trebuie să avem şi computere sofisticate, şi bănci moderne, dar trebuie să avem grijă şi de sufletul celor care le folosesc", consideră prof. univ. dr. Constantin Romanescu, psihiatru, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. "Eu cred că Dumnezeu îi ajută pe copii prin rugăciune" Alexandru are 12 ani. Este nevăzător din naştere. Pentru el, ora de religie înseamnă o bucurie. Îi place să discute, să asculte pildele şi povestirile pe care profesoara le prezintă. E un copil liniştit, iar când vorbeşte despre familia lui îl năpădeşte tristeţea. A venit la şcoala de la Târgu Frumos tocmai din satul Adjudeni, judeţul Neamţ. Mai are patru fraţi şi o soră. Părinţii sunt în Italia, la muncă, iar pentru el, începând din clasa a III-a, şcoala a devenit acasă. "Aş vrea să mă duc şi eu în Italia. Am auzit că în Veneţia e foarte frumos… Acuma, însă, sunt la şcoală şi trebuie să învăţ. Îmi place foarte mult ora de religie; e o oră mai calmă, mai frumoasă. Îmi place mult să citesc la religie şi să învăţ rugăciuni. Eu cred că Dumnezeu îi ajută pe copii prin rugăciune. Şi eu am simţit că m-a ajutat. Când cresc mare aş vrea să mă fac preot, dar să văd dacă reuşesc…", spune, îngândurat, Alexandru. În România nu există manuale de religie ortodoxă în Braille Aşa cum aminteam ceva mai înainte, pentru elevii de la Liceul "Moldova" orele de religie înseamnă foarte mult dialog. Asta şi pentru că, din păcate, în România nu există manuale de religie scrise în limbajul Braille, astfel încât şi aceşti elevi să aibă cum citi şi înţelege. De Biblii sau alte cărţi de învăţătură creştină nici nu poate fi vorba. Singurele materiale de care profesoara se ajută în susţinerea lecţiilor sunt cd-urile, casetele audio sau alte materiale găsite pe internet, pe diverse site-uri ortodoxe, pe care elevii le pot auzi cu ajutorul vocii sintetice, la calculator, şi icoanele în relief. "Este o mare dificultate să lucrez fără nici un material, iar acestea sunt singurele modalităţi prin care reuşesc să le lărgesc orizontul cunoaşterii. Ei sunt dornici să citească, să afle cât mai multe. Uneori reuşesc să-i duc la biserică şi acolo sunt foarte curioşi; încearcă să pipăie, să simtă cu ajutorul degetelor cum este o icoană, ce formă are, pe cine reprezintă", explică profesoara de religie Oana Ioniţă.