Frigul verii
Cine nu și-ar dori nițică iarnă în toiul verii? În miezul ei, atunci când frige pământul sub picioare și frige și aerul pe care-l respiri. Curg apele pe obrajii de cârpă ai sperietorilor de ciori de pe câmpuri. Pâraiele abia mai au putere să curgă. Se topesc păsările în zbor de căldură și se topește parcă și cerul. Când încă nu-l citisem pe Labiș, descoperisem, mai degrabă vesel decât speriat, lucrul acesta și încercam, alături de alți copii, să prind în palme picăturile de cer care veneau sfârâind de sus.
Ne-am fi topit mai mult ca sigur și noi, dacă nu se grăbeau pepenii să ia soarele de pe cer și să-l ascundă sub coaja lor. Ne și miram când îl găseam acolo, fiindu-ne nițel frică la început să mușcăm din el. Dacă ne lua gura foc? Țâșnea însă un val de răcoare parfumată dinăuntru și prindeam curaj pe loc, începând să iertăm vara pentru toate păcatele ei, care erau totuși puține față de cât era de multă pofta noastră de a ierta. Doar pepenii știau asta. Dar nu-i întreba nimeni. Și bine făcea, pentru că era mult de întrebat. Cum să stai cu mii de pepeni de vorbă într-o singură vară, ce era mereu foarte scurtă, deși oamenilor mari li se părea fără sfârșit?
Se sfârșea însă repede de tot, la capătul aceleiași zile, în care se întâmplau, o dată la câteva bătăi de inimi, dimineți cu somn dulce ca miezul de pepene, amiezi scoase dimpreună cu pâinea din cuptor, înserări blânde ca ochii mamei, ce nu erau deloc înserați pe atunci.
Am fi putut, dacă ne puneam mintea, să scoatem afară răcoarea din toți pepenii de pe câmp, pentru a le fi păsărilor mai ușor să zboare și pentru a nu-i mai cășuna cerului să cadă în picături mari pe pământ. Dacă nimerea chiar îngerul meu păzitor într-o astfel de picătură?
Cerului îi stătea bine acolo sus. Și ne stătea bine și nouă cu el deasupra capului. Și-i stătea bine și îngerului meu păzitor să nu ajungă, într-o picătură de cer topit, pe pământ, ci folosindu-se de aripile sale, pe care mi le împrumuta și mie, din când în când, ca să zbor pe deasupra satului nițel, doar atât, deși mi-ar fi plăcut să plutesc pe deasupra întregii lumii, dar pentru asta ar fi trebuit să mi le împrumute de tot. Ceea ce însemna ca el să devină om în locul meu, iar eu, înger păzitor în locul lui! Așa ceva era de neînchipuit! Nu-mi doream o asemenea grozăvie, așa cum mi-am dorit, într-una din amiezile acelei zile, să crestăm pepenii cu briceagul, ca să luăm frigul din ei și să-l ducem în satul nostru, ce sărea de pe un picior pe altul pe linia orizontului, ca să nu-l ardă jarul de sub ea la tălpi. Era ditamai distanța până acolo. Cum să ducem toată răcoarea din pepeni pe un drum atât de lung? Și cu ce?
A vârât fiecare cât de mult a putut în sân. Dar frigul începe să se încălzească pe arșiță și el! Așa că l-am împărțit pe la jumătatea drumului cu niște berze rătăcite și o sperietoare bătrână, care era cât pe-aci să-și dea duhul.
Vara era pe sfârșite. Și era pe sfârșite și copilăria. Am ajuns acasă doar cu un strop de înserare în pumni. Alta decât cea care se apropia hoțește de lumina din ochii mamelor noastre.