Frumosul ca doxologie

Ca într-o filă de Pateric a memoriei eclesiale, tipărită pe trupul târziu al umanităţii, adevărul "Frumuseţii ce va salva lumea" răsărea embrionar şi profetic încă din Renaştere astfel: Leonardo da Vinci, începând munca artistică la tabloul inspirat din scena evanghelică a Cinei celei de Taină, a ales ca model pentru chipul Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul pe un tânăr în genele căruia mustea cuceritor şi delicat frumuseţea unei vieţi virtuoase. Amplitudinea proiectelor şi preocupările variate ale pictorului l-au făcut pe acesta să întrerupă activitatea la tablou pentru o perioadă destul de lungă. După câţiva ani, reluând interesul pentru finalizarea tabloului, da Vinci s-a îndreptat către periferia oraşului, în zonele rău famate, căutând un chip hidos şi desfigurat de vicii pentru a-l inspira în realizarea lui Iuda. Tragismul întâmplării vine din faptul că cel care acceptase să-l inspire pe da Vinci pentru chipul grosolan, trivial şi urât al lui Iuda era cel care, în tinereţe, servise ca model şi pentru chipul frumos şi neafectat al Sfântului Apostol Ioan. Viaţa decadentă, cheltuită în periferiile existenţei, dizolvă şi flagelează frumuseţea din "chipul slavei celei negrăite" prin "rănile păcatului".

Frumuseţea, taina Treimii Întreit Strălucitoare, palpabilă în iconomia hristică, valorizată eclesial şi roditoare în genetica sfinţilor, respinsă sau îmbrăţişată cu ardoare în veacuri de neîncetată căutare, dezvăluie vocaţia persoanei umane de fiinţă estetică trup şi suflet, vocaţie surprinsă în chipurile duhovniceşti ce în cromatica sumbră a unor timpi tulburi au picurat culori răpitoare: "Un om duhovnicesc este un om frumos. Faţa unui credincios este frumoasă: există o armonie a chipului său. În timp ce chipul unui păcătos este hidos, întunecat, desfigurat sau purtător al unei false frumuseţi. Adevărata frumuseţe vine din interior, exprimând nevinovăţia, extazul în faţa profunzimilor lui Dumnezeu. Este taina luminoasă a persoanei plină de un sens profund şi inexprimabil", remarca părintele Dumitru Stăniloae într-un dialog cu M.A. Costa de Beauregard. Păcatul, atentat tragic la taina omului şi răpire din autenticitate, separă, rupe, opacizează, întunecă şi autonomizează, aruncând "frumuseţea cu înspăimântător rânjet într-un fioros adânc" (Gogol). Sfântul Siluan Athonitul, martor al epifaniei Frumuseţii în deplin veac de hidoşenie tiranică, dădea mărturie despre cicatricea păcatului din fiinţa umană, dar şi despre efectul taumaturgic al harului îndumnezeitor: "Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochii luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare. Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schimbat şi au ajuns plăcuţi la vedere." Adevărata frumuseţe, în dublul aspect interior şi fizic, este una ce doxologiază frumuseţea dumnezeiască, e una sănătoasă, deschisă, transfiguratoare, netrivială, negrosolană, pură, sfântă, neînşelătoare. Pseudo-frumuseţea lumii actuale, fiică legitimă a păcatului cosmetizat artificial, e ofensator de vulgară, de senzuală, de respingătoare. Chipul frumos al unui monah este dăruire şi disponibilitate, respect al frumuseţii celuilalt, e o frumuseţe care sporeşte cu trecerea vremii, e aceea frumuseţe a Duhului Sfânt pe care a trăit-o Nikolay Motovilov alături de Sfântul Serafim de Sarov şi despre care mărturia lui Dostoievski a devenit emblematică: "Ştiţi că omenirea se poate lipsi de englezi, se poate lipsi de Germania, că nimic nu e mai uşor decât să se lipsească de ruşi, că nu are nevoie pentru a trăi nici de ştiinţă, nici de pâine, ci doar frumuseţea îi este indispensabilă, căci fără frumuseţe n-ar mai fi nimic de făcut în această lume. Aici e întregul mister; toată istoria se cuprinde în ea." Când această "iarnă a frumuseţii" (O. Clement) ne îngheaţă simţurile tuturor, sub căldura Duhului Sfânt istoria frumosului se mai scrie cu zâmbetul unui copil, cu privirea caldă a unui om, cu îmbrăţişarea unui prieten, într-o doxologie a Frumuseţii celei nepieritoare.