Furtuni de nimic

Pentru părinții de­șer­tului, două calități, care se regăsesc ade­sea la ei, par a fi foarte importante: curajul și realismul. Bătrânii aceștia trăiesc în condiții aspre, departe de orice confort, și luptă mereu cu pornirile lor. Greutăți în afară, iar înăuntru războaie. Tocmai de aceea le repugnă minciunile consolatoare ori iluziile spectaculoase.

Ieșirea din lume a călugărilor modifică radical tipul războiului duhovnicesc. În societate, fiecare întâlnire are propria amprentă care se așază peste suflet. Scurtele perioade de singurătate sunt populate de gândurile sădite în noi de ceilalți. Reluăm discuții, revizuim atitudini, retrăim scene. Ne petrecem viața glisând mereu între obiectiv și subiectiv. Mai puține relații înseamnă mai mult timp pentru Dumnezeu, dar în același timp și un spațiu mai vast pentru propria subiectivitate, o cufundare tot mai adâncă în lumea gândurilor. O lume cu o dinamică proprie, pe care nu o controlăm decât parțial. O lume care ne pune mereu în dificultate:
„Un frate a venit la avva Pimen și-i zice: «Avva, am multe gânduri rele și mă pun în primejdie». Bătrânul îl scoate afară și-i zice: «Umflă-ți pieptul și oprește vântul!». El răspunde: «Nu pot face asta». Bătrânul îi zice: «Cum nu poți să faci asta, nu poți împiedica nici gândurile rele să năvălească peste tine. Dar măcar ține-le piept».”

Gândurile noastre au consis­tența vânturilor. Lipsite de greutate, par inofensive. Uneori sunt mângâietoare ca o briză vara. Când se adună multe, se intensifică și devin furtuni ample, care pot destabiliza orice configurație aparent stabilă. Furtunile acestea sunt gândurile rele care pot primejdui pe oricine. Și la fel ca orice furtună, nici declanșarea haotică a gândurilor întunecate nu poate fi oprită pur și simplu. Dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că nu se poate face nimic. Dimpotrivă. Nu poți împiedica gândurile negre să năvălească peste tine, dar le poți ține piept.

Într-o primă fază, asta înseamnă să nu dai curs gândurilor. Să le iei drept ceea ce sunt: tulburări convingătoare ale nimicului, care capătă fix atâta consistență câtă îi îngăduim noi.

Luate drept ceea ce sunt, gândurile sunt dezamorsate. Nu mai au de unde să își extragă puterea. Să ții piept gândurilor înseamnă și să te pui la adăpost. Furtunile nu se pot dezlănțui decât în spații largi, deschise. Nevoia de apărare în fața acestui nimic dezlănțuit, dar totuși foarte puternic, se simte în fiecare invocare a Psalmistului: „Locui-voi în locașul tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale” (Ps. 60, 4). Sau: „Cu spatele te va umbri pe Tine și sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui” (Ps. 90, 4).

Iar sub aripile lui Dumnezeu până și furtunile cele mai groaznice ale gândurilor încetează. Iar în locul lor se întinde pacea.