Gânduri pentru semănătorii de cuvinte
Parabola Semănătorului este, neîndoios, una dintre cele mai sugestive şi antrenante hermeneutic din câte s-au păstrat în Evanghelii. Aceasta reiese chiar din răspunsul dat de Iisus, cu o uşoară mâhnire pedagogică, ucenicilor care-i rataseră sensul: „Nu pricepeţi parabola aceasta? Atunci cum veţi înţelege toate parabolele?“ (Mc. 4, 13). Cu alte cuvinte, imaginea logosului diseminat înaintea unei considerabile felurimi umane şi interogaţia locului tău în această clasificare reprezintă cheia tuturor celorlalte parabole. Fără îndoială că optica proprie nu I-a lipsit Vorbitorului, celebra tipologie a receptivităţii fiindu-I inspirată de ceea ce observase în calitate de Învăţător, cu truda infinită pe care o presupune aceasta în orice situaţie. Mai cu seamă în cazul Bunei Vestiri, pe care El Şi-o dorea întrupată în viaţa umanităţii de atunci şi dintotdeauna. Din felul în care este plăsmuită, parabola Semănătorului pare o diagnoză lipsită deliberat de vectori prognostici. Iisus constată diversitatea efectelor cuvântului divin şi Se limitează la împărtăşirea acestei observaţii cu mulţimea de faţă. Fără iniţiativă moralizatoare imediată, fără „metodă“. Doar un îndemn subtil concluzionează abrupt pilda: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ Se află în această apostrofare criptată, pusă de Iisus în finalul parabolei-cheie, celebra nuanţă diferenţială dintre „a auzi“ şi treapta lui superioară, „a asculta“ (cu complementele deplinătăţii, „a interioriza“ şi „a săvârşi“).
Aşadar, vedem oameni structuraţi moralmente diferit, cu reacţii pe măsură la sămânţa vorbelor dumnezeieşti sădită, cu aceeaşi dragoste din partea Semănătorului, în ţarina lăuntrică a fiecăruia. Unanim şi just, exegeza acestui pasaj lasă în afara oricărei îndoieli fecunditatea mesajului „în stare pură“, adică neajuns încă în conştiinţa destinatarului. Prin traseul mai lung ori mai scurt, adânc ori superficial, consecvent şi durabil în efecte ori infructuos pe care îl dau acestei învăţături, adresanţii, şi numai ei, se fac responsabili de variabilitatea funciară a receptării ei. Locul în care cade sămânţa, condiţiile „solului“ sunt, prin urmare, imposibil de ignorat. Şi, până la un punct, disculpabile. Ceea ce rămâne în afara justificărilor este absenţa oricărei preocupări pentru rodire, opacitatea şi refuzul caracterial care îşi dispută, în fiinţa celor care au primit cuvântul, rolul de a doua natură. Ferice de cei care pot, ştiu sau vor să fie pământul bun! Ei sunt, în parabolă, raza de sănătate şi de nădejde care alină lucrarea Semănătorului. Această rază va tinde mereu să devină soare întreg, luptându-se cu umbrele din jur.
Rostind această pildă, Mântuitorul a avut, în mod cert, un gând şi pentru cei care Îi vor călca pe urme în predicarea Evangheliei. Ei vor simţi din plin această diferenţiere implacabilă a pământurilor sufleteşti, atunci când vor continua, de-a lungul lumii şi al veacurilor, prin trimitere dumnezeiască, „slujirea cuvântului“. Sub ochii lor se va arăta mereu această receptivitate inegală. Propovăduitorul creştin este, deci, chemat să cunoască aceste soluri spirituale, să le înţeleagă şi să li se adecveze discursiv pentru a le putea schimba din interior. Dacă le critică făţiş pe cele nerodnice, riscul de a le pierde definitiv este mult mai mare decât perspectiva îmbunătăţirii. Pe de altă parte, nici nu le poate abandona cu dispreţ. Chiar şi aşa, înţelept şi stăruitor în demersul său, nu are garanţia că-şi va îndeplini rostul. Parabola de faţă o arată destul de clar. Însă, măcar pentru acel pământ prielnic şi roditor merită să continue. „Tututor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii ş...ţ pe toate de dragul Evangheliei le fac“ (I Cor. 9, 22), îşi mărturisea tactul misionar marele Apostol Pavel, cel care, în memorabila încercare de a converti Areopagul, le părea filozofilor de acolo un banal „semănător de cuvinte“.