Gheorghe I. Tohăneanu și terminologia creștină
Profesorul Gheorghe I. Tohăneanu este un simbol al filologiei timișorene, o persoană care prin opera sa a revelat noi semnificații creațiilor mai multor autori fundamentali, precum Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, I. Budai Deleanu, Al. Macedonski ș.a., și un strălucit om de cultură, un traducător de excepție, care prin lucrările sale a pus în valoare latinitatea vocabularului românesc.
Gheorghe I. Tohăneanu este considerat în știința limbii române un pontif al rostirii românești. Domnul profesor nu preda. Oficia. Cu privirea străpungătoare, cu vocea când fermă, când modelată de emoție, într-o limbă românească nuanțată infinitezimal. Recurgea adesea la exemplificări din latină, conferind profunzimi, perspective amețitoare abordării lingvistice.
Întemeietor al învățământului filologic timișorean, cu contribuții substanțiale la statornicirea învățământului particular din același oraș de pe Bega, decan al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității „Tibiscus” (1997-2001), șef de catedră, profesor universitar, conducător de doctorate la Universitatea de Vest și creator de școală lingvistică și stilistică. Pentru toți colaboratorii și discipolii de la Timișoara, profesorul Tohăneanu a fost Magistrul prin excelență, așa cum el însuși, cândva, l-a definit: „«Mai mult» decât un simplu dascăl sau profesor, asta înseamnă, etimologic, neologismul nostru magistru, împrumutat din latinescul «magister», în alcătuirea lingvistică a căruia recunoaștem adverbul diferențierii cantintiv-calitative magis «mai»”. (G. I. Tohăneanu, `Viața lumii” cuvintelor. Vechi și nou din latină, Editura Augusta, Timișoara, 1998, p. 195).
Un mărturisitor al limbii române și un îndrumător de suflete
Dincolo de toate aceste fațete ale activității magistrului, cea mai dragă a fost cea de profesor, adică mărturisitor al limbii române și totodată îndrumător al multor suflete care și-au îndreptat pașii spre filologie. Dintr-o mărturisire tomnatică aflăm că activitatea didactică la catedră a însemnat o veșnică „ucenicie, care, pe lângă alte mai prețioase însușiri, o are pe aceea că-ți întreține o dublă iluzie: aceea că ești încă util și încă… tânăr”.
Opera sa adâncește studiul limbii și al stilului la scriitorii români: Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Macedonski, Blaga, Labiș, Budai-Deleanu, Voiculescu, cărți de sinteză, un inedit Dicționar de imagini pierdute (1995), tălmăciri din poetica latină, comentarii, manuale.
Am identificat mai multe cuvinte (substantive, adjective, verbe), ba chiar expresii religioase: altar, praznic, biserică, catapeteasmă, calendar, chit, cuminecare, potir, excomunicare, cununie, a cununa, cruce, răpaos, mormânt, firmament, înger, mărit, sfânt, arhanghel, reverendă, a arunca mreaja ș.a. În exemplificarea acestora, autorul se folosește întâi de toate de cărțile bisericești: Biblia, Sfânta Evanghelie, Psaltirea, Cazania, dar și de scrierile literare ale unor clerici cum au fost Gala Galaction, Ion Agârbiceanu și a unor mireni, cum e cazul lui Vasile Voiculescu. Cercetarea a vizat felul cum încep cuvintele românești, adică „începărura”, „obârșia lor”.
Trei cuvinte din sfera religioasă: biserică, mărit și mormânt
Cuvântul „biserică”, după opinia învățatului timișorean, provine din latinescul basilica, în timp ce pentru toate celelalte popoare romanice din Apus, au reținut, în acest scop, latinescul ecclesia. Dintre variantele fonetice vechi ale cuvântului, mai răspândită a fost besearecă, identificabilă în textele coresiene: „Preoții de la besearica Schiailor”.
Adjectivul „mărit” (ca formulă respectuoasă de adresare), participiul verbului mări, „spori”, care, pe lângă alte sensuri, îl cumulează și pe acela de „a slăvi”, „a preamări”, mai ales că acest înțeles este astăzi învechit. Varlaam, Cazania: „Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii”. Ideea fizică, materială de „dimensiune” ce convertește astfel în una morală, cantitativă.
În ceea ce privește substantivul „mormânt”, profesorul se oprește la mormântul tradițional și la originea acestuia. Autorul dă frâu liber unei mărturisiri: „În vremea noastră, trista intimitate a cimitirelor tradiționale cu morminte acoperite de pământ movilit, potopit cu verdeață și de flori, a fost izgonită de invazia cavourilor, care prelungesc urbea, cu betonul ei rece și distant, în lăcașul de veci. Cimitirul devine astfel o prelungire a străzii, acolo unde odinioară regăseai veșnicia satului”.
Cuvintele înșiruite resprezintă o contribuție remarcabilă la cunoașterea etimologiei cuvintelor, a dubletelor, a diferitelor sensuri ale acestora, dar și a filierii de pătrundere a acestora din latină, slavonă ori greacă.