Gheorghe Jimboiu, „tânărul cu suflet de crin”

Gheorghe Jimboiu este unul dintre frumoasele chipuri de mărturisitori ai Ortodoxiei din perioada comunistă cu care Oltenia se mândrește.
A pătimit pentru neamul și credința sa în mai multe din pușcăriile regimului trecut, precum cele din Brașov, Jilava, Craiova, Caransebeș, Văcărești, Gherla, Târgu Ocna, Codlea și Aiud. Până la sfârșit a dovedit aceeași verticalitate în mărturisirea adevărului.

Tânărul Gheorghe s-a născut în data de 20 octombrie 1921 în localitatea Vela din județul Dolj, fiind unicul fiu al mamei sale, rămasă văduvă și săracă, dar care s-a chinuit mult să-și țină băiatul în școli. Este arestat la vârsta de 20 de ani pentru idealurile lui naționale, dar după liberare, în 1949, este iarăși aruncat în închisoare din cauza împotrivirii sale față de rușii comuniști, care ocupaseră țara. Timp de un an a fost supus unor torturi crunte care i-au distrus sănătatea, îmbolnăvindu-se de ciroză hepatică. Mai târziu mărturisea că în acele chinuri a simțit real ajutorul lui Dumnezeu. În anii de temniță s-a îmbolnăvit și de TBC, ajungând la sanatoriul din Târgu Ocna, unde a întâlnit, printre alții, pe Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide.

„Cel mai strălucit elev al lui Gafencu”

Personalitatea lui Jimboiu se impunea de la sine în fiecare loc pe unde trecea. Era de o inteli­gen­ță rară și bogat în multe calități, însă foarte modest. Deși tăcut și la locul lui, totuși optica sa avea întotdeauna greutate. Se distingea față de ceilalți prin trăsăturile sale duhovnicești.

D. Bordeianu spune despre el cu admi­rație: „Din momentul în care l-am cunoscut pe Gh. Jimboiu, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare și orice îndoială că mai există sfinți pe pământ a fost spulberată. Acest martir, cu fizicul său de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul neegalat a ceea ce trebuie să fie și să facă omul pentru mântuirea lui și a neamului care l-a conceput. (...) Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate. (...) Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, dar n-am întâlnit un altul care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. (...) A fost de­să­vârșit din toate punctele de vedere. Era un înger în chip de om. (...) Am această cre­dință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri, în rândurile sfinților” (D. Bordeianu, „Mărturisiri din mlaștina disperării”).

Avea rugăciunea inimii

Ioan Ianolide își amintește de Jimboiu ca de o prezență frumoasă de la Târgu Ocna, o adevărată figură desprinsă din Pateric, care „înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minții, a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înă­untru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi descoperea adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viața al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”).

Deși adâncit în sine prin rugăciune, totuși Gheorghe Jimboiu era conștient că trăiește în comunitate alături de ceilalți, fiind „sociabil, amabil, preocupat de problemele actualității și de pers­pectivele de viitor. Țintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii” (Ioan Ianolide, op. cit.). De nenumărate ori a fost torturat pentru a deveni un delator sau pentru a-și renega propriile principii și idealuri, dar a rămas mereu ferm în răspunsul său. Pe călăii săi i-a dominat întotdeauna „cu bunul lui simț, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi” (Ioan Ianolide, op. cit.). Mutat de la Târgu Ocna la Aiud, Gheorghe Jimboiu mai avea câteva zile până la eliberare după 15 ani de temniță, dar din cauza bolilor nu a mai rezistat și „s-a stins conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos” (Ioan Ianolide, op. cit.).

„Gh. Jimboiu a murit în stare de sfințenie”

La Aiud, pe Gh. Jimboiu l-a cunoscut și părintele Liviu Brân­zaș care are convingerea că pre­zența acestui tânăr demn a fost rânduită de pronia divină pentru ca și el să vadă „cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei. Privindu-l, mărturisește părintele, simt că el este omul de care m-aș rușina cel mai mult dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară printre sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genună. (...)

Peste ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat: «Gh. Jimboiu a murit în stare de sfințenie». De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Pentru ca, privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieții benchetuind sau lenevind, când știam că acest tânăr cu suflet de crin și alții ca el au murit pentru Hristos în catacombele temniței” (Pr. Liviu Brânzaș, „Raza din catacombă”).