Grigore Vieru, poetul visului încă neîmplinit

Acum nouă ani, pe 18 ianuarie, în urma unui stupid accident, inima marelui român Grigore Vieru a încetat să mai bată. Nu‑mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigore Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului aparține tuturor românilor.

Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionantă, orânduită în paginile a peste zece volume. Din păcate, nu mulți dintre noi mai avem timp să deschidem vreo carte de poezii. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „Nu ne țin de foame versurile, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci“. Nu zic, au o oarecare dreptate! Dar parcă fără dragostea pentru tot ce‑i frumos și curat, scris cu nețărmurită afecțiune față de spița din care ne‑am luat plămada, devenim și mai săraci, mai înfometați, mai datori.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l‑a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața - opera mâinilor Sale. Cineva l‑a întrebat odată: „De unde veniți, domnule Grigore Vieru?“. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e limba română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credința în Dumnezeu“. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită, dacă Îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

 O voce unică în peisajul poeziei românești

 Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata‑i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Bethleemul“ prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment, a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea, meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le‑a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i‑a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „Pierzând pe mama, îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil“. Pe epitaful său s‑au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Cei prezenți l‑au rugat să le tălmăcească zicerea căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea‑i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“.

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s‑a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într‑un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M‑am convins încă o dată de aceste adevăruri în urmă cu ceva timp, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca, mi‑a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean, în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca, în curând, minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le găsim imprimate pe un CD.

Întrebat de un ziarist ce I‑ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele Episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!“. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță, la cele ce țin de împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a‑și iubi și de a‑și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându‑și credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.