High life buz

Plecând duminică de la biserică, intenţionam să merg spre casă cu autobuzul 104. Uşa din mijloc a autobuzului era închisă şi am vrut atunci să urc prin uşa din faţă, dar un majordom mi-a spus că nu mai sunt locuri! Ciudat, m-am gândit, nu se vede că ar fi aglomerat. Până la urmă, mi s-a dat voie să urc, uşa s-a închis în urma mea, majordomul ne-a urat bun venit şi ne-a spus că dorinţele noastre vor fi plăcerea lor.

Privind înăuntru, am avut impresia că sunt într-un roman al lui Kafka, în care intri din realitate direct în poveste. Doi tineri cântau la pian, la bar se pregătea cafea sau ceai, o actriţă juca un rol, puteai sta pe banchetă sau la masă, să bei cafea sau cel puţin un pahar cu apă. Atmosfera de alt secol, decorul sofisticat, pătrunderea din stradă direct în această inedită realitate, fără vreo pregătire specială, fără să o cauţi, fără să o alegi (ci dimpotrivă, ea te caută, ea te alege pe tine), m-a făcut să mă gândesc, dacă ar fi posibil, în ce altă lume aş fi fericită să păşesc, în care dorinţele să fie împlinite, după spusele majordomului. Mă gândeam la satul copilăriei, cu uliţele lui întortocheate, cu cerul care este atât de aproape, atât de jos, încât stelele par fructe coapte ce aşteaptă să fie culese. La sat totul e rodnic. Te uiţi la iarba care a crescut înaltă şi parcă vorbeşte despre sufletele celor ce nu mai sunt. Parcă vorbeşte despre bătrânii satului, bătrânii copilăriei tale, despre care ţi se spune că au murit demult, dar iată, sufletele lor sunt ca fructele în iarbă. Ştii că nu se vor mai naşte niciodată şi ai, dintr-o dată, perspectiva unui timp care nu se va închide, ci a unui timp deschis, în care vom avea cu toţii o existenţă nevăzută, neştiută. De abia de aici înainte vom fi şi poate ni se vor deschide porţile unei existenţe fericite, dacă am dus o existenţă îndeajuns de curată. Un bătrân al satului este ca un cronicar care are scrisă, ordonat, în memorie, istoria celor din familia lui, cu bune şi rele. Căci a fost la naşterea tuturor, a vegheat viaţa, a urmărit faptele şi poveştile lor. Bătrânii sunt cărţi vii şi te miri uneori cum de nimic nu uită şi cum, în lipsa hrisoavelor, le păstrează Dumnezeu mintea limpede şi amintirile neşterse. Bătrânii aceştia uitaţi în satul lor ştiu foarte bine valoarea unei pâini, a unui cuvânt. Şi ştiu bine ce umilitoare le era sărăcia şi cât valorează un cuvânt pentru a obloji sufletul suferind. În sat, oamenii mai sunt încă interesaţi să facă o fântână. Să bea cât mai mulţi însetaţi, să-i pomenească şi să se roage pentru ctitori. Cât de uman, cât de frumos este gestul de a face o fântână! „Viaţa ni-i dăruită, noi o câştigăm dăruind-o“, spune Tagore. Înţelepciunea aceasta veche nu seamănă deloc cu concepţia actuală despre câştig. Astăzi, apa se îmbuteliază în sticle şi este vândută. Şi ce câştig este aici? Se mai roagă cineva pentru sufletul celui ce a pus apa în sticle de plastic? Nici nu ai şti pentru cine să te rogi. Este în spate o industrie întreagă. „Sătul este Domnul şi de stele, şi de împărăţii măreţe - nicicând de florile-i mărunte“, sunt versurile poetului Tagore. În limbaj actual, aş spune că Domnul e plictisit de High life şi preferă oamenii obişnuiţi, necunoscuţi, dar care au mireasma unei vieţi împodobite cu virtuţi. O ordine desăvârşită are satul şi o simplitate în acelaşi timp. Greierele dă glas nopţii, întovărăşeşte nesomnul îndrăgostiţilor, iar copiii pot avea parte de poveşti mai frumoase decât cele din desene animate: cu animale diverse care pot fi prietene, care se joacă şi care sunt mai amuzante decât cele de la televizor! Dar toate acestea nu sunt decât vise pe care le-am avut, preţ de câteva staţii, în autobuzul 104 - High life buz, în timp ce tinerii cântau la pian La vie en rose. M-am mai gândit la cei care nu mai sunt şi nu mai simt deloc viaţa - nici în roz, nici altfel. Şi poate uliţele din satele copilăriei nu mai duc nicăieri şi locurile acelea nu mai spun nimic, ne sunt străine nouă, celor ce căutăm altceva. Dar acel ceva pe care îl căutăm se află, de fapt, în visele bătrânilor necăjiţi, ale străbunilor. Dorinţele lor ard în noi, visele lor pâlpâie în fiinţa noastră şi toate se cer împlinite. Nichifor Crainic a redat în versuri foarte frumos această idee. Iată parte din poemul său De pronfudis: ...„Dar din adâncul miilor de ani, Tot ce-a mocnit în voi - frumos şi mare - Irumpe în mine ca o-nvâlvorare Spre ceru-ncins în sboruri de vultani, În sânge mi-arde dorul vostru scris; Urcaţi, în mine, către biruinţă, Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s, Vă răzbunaţi, că-n tânăra-mi fiinţă A pâlpâit lumina unui vis Şi s-a zbătut suprema năzuinţă.“