Hitler și Gobineau

Moartea nu înseamnă sfârşitul a toate. Binele pe care l-am făcut continuă să dăinuie după noi şi dă roade în viaţa celorlalţi. Din nefericire şi contrariul, adică răul pe care l-am făcut în viaţă, contaminează existența celor cu care ne-am intersectat. Un cuvânt urât pe care ţi l-a adresat fără remușcări soţia în prima săptămână de la nuntă nu spune doar că ai făcut o alegere cam proastă în căsătorie, ci va rămâne ca un cui în inimă, a cărui amintire te va urmări până când vei închide ochii.

Impactul gândurilor, al cuvintelor, al gesturilor şi al tuturor acţiunilor noastre asupra celorlalţi e unul incalculabil. Istorioara de astăzi vine din Franţa secolului al XIX-lea, dar repercusiunile le trăim şi astăzi.

Un scriitor francez pe nume Arthur de Gobineau, trăitor între anii 1816-1882, a publicat în viaţa lui câteva povestiri scurte, remarcabile de altfel, dar şi un mic tratat lipsit de orice valoare despre inegalitatea raselor.

Respectivul volum e un tratat care, în mod meritat, astăzi ar fi fost dat uitării, dacă nu l-ar fi citit o persoană care din ideile de acolo a făcut crezul vieţii ei. E vorba de Adolf Hitler.

E greu de presupus că Gobineau nu-şi împarte răspunderea cu Hitler înaintea lui Dumnezeu pentru urmările pe care le-a avut cartea lui. Francezul era un teoretician, dar această teorie a devenit practică şi s-a materializat cu un preţ neînchipuit: pierderea a milioane de vieţi nevinovate.

Am putea să tragem o concluzie simplă din această istorioară perfect adevărată, dar vă mai aduc în atenţie o fabulă scrisă de un poet rus, Ivan Andreevici Krâlov. În ea se vorbeşte despre doi indivizi, amândoi condamnaţi la iad şi aşezaţi în cazane învecinate. Unul fusese criminal, celălalt scriitor, autor de nuvele cu conţinut imoral. Cel din urmă, scriitorul, arunca mereu priviri deasupra marginii cazanului său, pentru a vedea ce face vecinul său, criminalul. El însuşi fusese fiert atât de aprig încât nu-şi imagina cum putea fi tratat colegul său de chin. Dar, spre indignarea sa, ucigaşul se bălăcea într-un cazan cu apă călduţă.

Atunci scriitorul făcu un tărăboi de nedescris, îl chemă pe diavolul de serviciu şi îşi exprimă nemulţumirea: „Eu am scris doar câteva nuvele cu conţinut indecent şi cu toate astea mă fierbi în halul ăsta, pe când acest om, care a curmat o viaţă de om, a ucis, se relaxează în cazanul său de parcă ar fi în propria-i baie. Nu e just!”

„Nu ai dreptate, îl linişti diavolul. Dacă ai răbdare, îţi voi explica şi vei înţelege. E adevărat că vecinul tău a ucis o persoană, într-o criză de mânie. Pentru asta îl dăm din când în când într-un clocot, pentru că în acest fel se aprindea şi furia lui, după care îl lăsăm în repaus, căci se potolea. Dar în ceea ce te priveşte, ori de câte ori cineva cumpără una din cărţile tale şi cade în păcatul desfrânării, tot de atâtea ori adăugăm cărbuni şi înteţim focul sub cazanul tău. Ai priceput?”

Viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea. Continuăm a purta răspunderea pentru repercursiunile făptuirilor noastre. Vom răspunde pentru fiecare cuvânt pe care l-am adresat celorlalţi şi pentru felul în care le-a afectat acestora existenţa.