Horea Paștina - lumina prieteniei, frumusețea uceniciei

Împreună cu o parte dintre prietenii și admiratorii domnului Horea Paștina, o seară de septembrie a fost luminată de o întâlnire în care prețuirea pentru pictură se împletește cu bucuria comuniunii.

În zilele aniversării pictorului, domnul Dumitru Horia Ionescu s‑a alăturat celor care cinstesc deopotrivă opera și omul din a cărui adâncime sufletească aceasta izvorăște. Prețuirea lor are pentru mine o rezonanță aparte: în urmă cu puține zile, îl întâlneam pe domnul Paștina într‑o împrejurare tristă, dar luminată de nădejde, la cinstirea memoriei unei mari scriitoare și a unui medic reputat, care iubise mult Biserica și își purtase prietenii cu statornicie în inimă.

Îmi este greu să cuprind în câteva cuvinte gândurile pe care mi le propune această aniversare; totuși, mă voi opri asupra a două realități care înnobilează viața omului: prietenia și ucenicia. Voi începe cu prietenia, acest dar care se întâlnește atât de rar în deplinătatea lui, care se oferă uneori cu sfială și se primește cu aceeași anevoioasă deschidere a inimii. Într‑o evocare recentă, domnul Dumitru Horia Ionescu vorbea despre vocația prieteniei la Horea Paștina. Deși drumurile lor nu se mai întâlniseră vreme de aproape 30 de ani, revederea i‑a adus sentimentul regăsirii unui prieten apropiat. Există asemenea legături peste care anii se aștern fără să le stingă lumina; la ceasul reîntâlnirii, ele își dezvăluie întreaga prospețime, ca și cum răstimpul despărțirii ar fi fost doar o tăcere între două cuvinte. Sunt prieteni care își mărturisesc apropierea prin discreția prezenței și prin fidelitatea inimii. Domnul Horea Paștina a avut și păstrează această vocație: puterea de a face din prietenie un fel firesc de a locui printre semeni.

Deschiderea sufletească își află rădăcinile în credința care îi străbate întreaga existență și îi luminează lucrarea artistică. Horea Paștina este un pictor care pășește în atelier întotdeauna după ce participă la Sfânta Liturghie, purtând către pânză liniștea rugăciunii și lumina comuniunii euharistice. Ajuns la o vârstă venerabilă, el continuă o rânduială de demult, care i‑a însoțit întreaga activitate și s‑a adâncit în anii prieteniei sale cu sfinții. Chipurile acestora ne sunt cunoscute: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, minunatul părinte arhimandrit Benedict Ghiuș, Sfântul Cuvios Sofian de la Antim, de care îl apropia și meșteșugul picturii, precum și ceilalți părinți ori oameni ai lui Dumnezeu pe care i‑a căutat și i‑a întâlnit în cetatea Bucureștilor. În apropierea lor, prietenia se deschidea către ucenicie, către acea ascultare atentă prin care sufletul primește, odată cu un cuvânt, și mărturia unei vieți. Din această bogăție lăuntrică, domnul Paștina a dăruit mai departe tuturor celor care i‑au ieșit în cale. Nu cred că și‑a supus vreodată prieteniile unor criterii aspre de alegere ori de ierarhizare; inima lui a făcut loc deopotrivă oamenilor cu nume cunoscute și celor care își duc zilele în discreția vieții obișnuite. Creștin devotat, nelipsit de la Sfânta Liturghie, el dovedește, dincolo de varietatea abordărilor plastice, aceeași dragoste statornică față de Biserică și față de Dumnezeu. Punctul, piatra din capul unghiului și celelalte repere pe care ni le propune în unele dintre picturile sale recente dobândesc astfel o rezonanță care invită privirea să înainteze către înțelesurile adânci ale existenței. Horea Paștina ne vorbește despre culoarea care poate deschide sufletul către Împărăția lui Dumnezeu. Sunt pictori, scriitori și muzicieni care, iubind culoarea, cuvântul, armonia și rugăciunea, fac din darurile lor căi de apropiere de cele cerești, fiecare potrivit chemării primite, fără ca noi să le măsurăm lucrarea după ierarhii omenești. În acest înțeles, pânzele lui Horea Paștina ne așază înainte o fereastră către lumina Împărăției; iar vocația prieteniei sale ne cheamă să descoperim că frumusețea contemplată își găsește împlinirea în iubirea dăruită.

În acest sens doresc să evoc un cuvânt al Mântuitorului, de o adâncime care nu încetează să ne uimească. La ceasul în care le descoperea ucenicilor tainele iubirii Sale, Domnul le‑a spus: „Nu vă mai zic slugi […], ci v‑am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15). Câtă noblețe îi dăruiește omului această numire și câtă răspundere așază în inima lui! Fiul lui Dumnezeu îi cheamă pe ucenici în intimitatea unei comuniuni în care încrederea și iubirea se întâlnesc în lumina adevărului. Înțelegem astfel ce mare binecuvântare este să ai prieteni: oameni pe a căror statornicie te poți bizui, pe care îi poți întâlni cu inima deschisă și de la care ai mereu ceva de învățat. În duhul învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, avem nevoie de prieteni mai buni decât noi, mai stăruitori în rugăciune, a căror apropiere să ne trezească dorul de înălțimi și să ne sprijine urcușul. Prietenia își dezvăluie astfel puterea ziditoare: prin celălalt, învățăm să ne depășim puținătatea și să ne apropiem de măsura la care ne cheamă Dumnezeu.

De aici se deschide, în chip firesc, și înțelesul uceniciei. În acest sens, vreau să evoc o mărturie a domnului Horea Paștina. Cu ani în urmă, pe când alcătuiam o carte dedicată celui pe care îl cinstim astăzi ca Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, i‑am cerut și domniei sale câteva cuvinte. Răgazul scurt în care volumul trebuia să apară a făcut ca mărturiile adunate să fie prea puține față de mulțimea celor care îl cunoscuseră pe părintele profesor și se hrăniseră din bogăția învățăturii și a vieții sale. Au rămas, așadar, multe amintiri care și‑ar fi găsit locul firesc în paginile acelei cărți, ca tot atâtea ferestre deschise către chipul unui apreciat teolog și părinte duhovnicesc.

L‑am întrebat, cândva, pe domnul Paștina care fusese itinerarul prieteniei sale cu Părintele Dumitru Stăniloae. Răspunsul mi‑a descoperit frumusețea unei fidelități împlinite în gesturi simple, repetate cu discreție vreme îndelungată. Mi‑a spus că, ani mulți - peste 20, dacă îmi amintesc bine -, în fiecare duminică dimineață îl lua pe părintele profesor de acasă și mergeau împreună la Sfânta Liturghie. Pașii îi purtau către Biserica Negustori, către Biserica Sfinți ori, mai rar, către Biserica „Sfânta Ecaterina”. Cred că domnul Paștina a mai amintit una sau două biserici, dar cele mai multe dintre aceste drumuri duceau la Negustori. În statornicia lor se poate desluși ceva din taina uceniciei: apropierea de un om al lui Dumnezeu, răbdarea de a‑i fi alături și bucuria de a înainta împreună către Sfântul Altar. Duminică după duminică, drumul prin cetate devenea și un drum lăuntric, iar prietenia se adâncea în aceeași rugăciune.

Peste ani, după ce Părintele Stăniloae se mutase din această viață trecătoare la Domnul, tot la Biserica Negustori avea să se reîntâlnească Horea Paștina cu nepotul său, Dumitru Horia Ionescu. În acel loc, care păstra pentru pictor amintirea atâtor dimineți de Liturghie, i‑a șoptit câteva cuvinte. Gestul avea discreția unei legături sufletești în care amintirea celui plecat continuă să‑i apropie pe cei rămași, adunându‑i în aceeași lumină a recunoștinței.

Acestea sunt doar câteva gânduri despre ucenicie, acea apropiere smerită prin care omul învață să primească lumina așezată de Dumnezeu în viața celuilalt. Domnul Horea Paștina a căutat comuniunea duhovnicească a oamenilor eliberați de slava deșartă și apropiați de Dumnezeu, păstrând înaintea fiecăruia disponibilitatea de a asculta și de a învăța. Din asemenea întâlniri se adună în suflet o bogăție tainică, ale cărei roade se dezvăluie, cu vremea, în felul de a privi lumea, de a iubi și de a dărui. În această lumină, florile de măr şi de cireș reproduse în albumul aniversar îmi par deosebit de grăitoare: în delicatețea lor se întrezărește ceva din gingășia unei inimi care a deprins, prin rugăciune și ucenicie, evlavia în fața frumuseții.

Îmi revin în minte și observațiile rostite despre albul întrebuințat de pictori, despre dificultatea cu care chiar marii maeștri găsesc nuanța potrivită pentru a reda curățenia și frumusețea florilor de măr. Câtă căutare presupune, uneori, această apropiere de simplitatea unei flori! Și totuși, un poet, contemplând o pânză care înfățișa asemenea flori, vedea în puritatea lor doar o palidă răsfrângere a neprihănirii dumnezeiești. În evocarea Fiului lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici, frumusețea zugrăvită își mărturisea, cu smerenie, neputința de a cuprinde sfințenia. Culoarea ajunge astfel la hotarul unei taine pe care o poate sugera, către care ne poate îndrepta, dar a cărei adâncime rămâne mai presus de puterea oricărei reprezentări.

Poate că aici se află și una dintre cele mai delicate încercări ale pictorilor pe care i‑am putea numi filocalici: aceea de a prelungi, prin culoare și prin felul de a vedea, mărturia iubirii de frumos a marilor trăitori. Ei caută nuanța prin care lumina unei vieți curățite lăuntric să devină chemare și pentru noi, cei care încă nu suntem părtași unei asemenea stări. În fața pânzelor lor, privirea este invitată să zăbovească, să se desprindă de graba lumii și să învețe, puțin câte puțin, o altă măsură a frumuseții. Iar ceea ce ochiul abia deslușește poate deveni, în inimă, începutul unui dor după curăție.

80 de ani înseamnă mult pentru măsura vieții omenești, dar rămân o clipă înaintea veșniciei lui Dumnezeu. Psalmistul vorbește despre cei 70 de ani ai omului și despre cei 80 la care ajunge dacă este în putere; iar dincolo de socotelile noastre rămâne purtarea de grijă a Celui care a pus anii și vremurile întru a Sa stăpânire. La acest popas aniversar, vă mulțumesc pentru bucuriile pe care le dăruiți celor de astăzi, dar și, cu o recunoștință aparte, pentru cele pe care le‑ați oferit celor de altădată. Vă mulțumesc pentru statornicia drumului dumneavoastră către Biserică și către Sfânta Liturghie, pentru fidelitatea cu care ați făcut din întâlnirea cu Dumnezeu izvorul lucrării artistice.

După fiecare Liturghie, înaintea șevaletului, ați păstrat în inimă bucuria rugăciunii, lăsând liniștea slujbei să rodească în lucrarea din atelier. Din această așezare lăuntrică s‑au născut lucrări înaintea cărora noi, cei cu ochii încă îngreuiați de tina celor pământești, simțim adesea cât de puțin știm să vedem. Nu le pătrundem întotdeauna înțelesul și poate că unii dintre noi trecem prea repede pe lângă frumusețea lor... Ele stăruie însă înaintea noastră cu răbdarea unei invitații: să ne curățim simțirile, să ne adunăm inima și să ne apropiem cu smerenie de lumina din care au izvorât.

Este plină de tâlc o amintire pe care am întâlnit‑o între cuvintele Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria. Este vorba despre un pictor a cărui lucrare nu se bucura de prețuirea tuturor. Format în tradiția școlii kievene, acesta avea un stil aparte, care nu urma tiparele picturii bizantine sau neobizantine și, tocmai de aceea, nu răspundea tuturor așteptărilor. Cu toate acestea, picturile sale purtau o pecete deosebită, pe care Părintele Paisie o prețuia mult, deși nu era un cunoscător al artei în înțelesul specializat al cuvântului. Nu mă voi opri asupra valorii artistice a acelor lucrări și nici nu mi‑aș îngădui să formulez judecăți pentru care nu am priceperea cuvenită. Aș dori însă să evoc felul în care pictorul se pregătea pentru lucrul său, fiindcă uneori tocmai asemenea amănunte ne deschid o cale către înțelegerea adâncului din care se naște o operă.

Pictorul despre care vorbea Sfântul Paisie era Ioan Protcenko, cel care avea să se săvârșească din această viață ca monah al Sihăstriei, purtând numele Irineu. Potrivit mărturiei Cuviosului, el nu picta niciodată după ce gusta ceva: nici după ce mânca, nici după ce sorbea, din cana sa fără toartă, fie și o picătură de apă. Aceasta era rânduiala lui, jertfa discretă prin care își pregătea întâlnirea cu chipul pe care urma să‑l așeze în culoare. Înaintea lucrului se afla înfrânarea; înaintea pensulei, adunarea lăuntrică. Iar cana fără toartă, un obiect atât de sărăcăcios și de obișnuit, rămâne în această mărturie ca un semn al unei vieți în care până și gesturile cele mai mici erau așezate sub privirea lui Dumnezeu.

Noi ne oprim adesea asupra liniilor, a culorilor, a alcătuirii unei picturi și a frumuseții pe care artistul izbutește să o facă văzută. Uneori însă uităm să ne întrebăm câtă rugăciune și câtă dăruire se află în taina acelei lucrări. Pentru pictorii care își trăiesc astfel chemarea, judecățile specialiștilor sau părerile privitorilor nu reprezintă măsura ultimă a strădaniei lor. Mai adâncă decât dorința de a fi înțeleși și prețuiți rămâne năzuința de a aduce înaintea Domnului rodul darului primit de la El. Pictura devine astfel prinos de recunoștință, iar lucrul mâinilor poartă în sine ceva din rugăciunea inimii...

În această lumină privesc și pictura maestrului Horea Paștina: ca pe un dar adus lui Dumnezeu, cu răbdare și fidelitate, de‑a lungul anilor. La împlinirea celor 80 de ani, năzuim ca această ofrandă să continue, cu sănătate, pace și putere de lucru, atât cât va rândui milostivirea Domnului. Să păstreze Dumnezeu bucuria cu care se apropie de Sfântul Altar și liniștea cu care se întoarce înaintea șevaletului, pentru ca lumina primită în rugăciune să rodească mai departe în culoare și să ajungă, prin lucrările filocalice, în inimile celor care le contemplă.