Hristos, Domnul vieții veșnice și Biruitorul morții

Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii ne deschide o fereastră spre adâncul milostivirii dumnezeiești, înfățișându-ne o întâlnire a Mântuitorului cu suferința omenească.

Înaintea Domnului vine Iair, mai-marele sinagogii, purtând grija pentru unica sa fiică. Copila, în vârstă de numai doisprezece ani, se afla în pragul morții. Prin această imagine biblică recunoaștem suferința atâtor părinți care veghează lângă patul copiilor, numărând ceasurile cu rugăciuni și încredințând lui Dumnezeu ceea ce iubirea lor nu poate vindeca.

Pe drumul către casa lui Iair, o altă durere Îi iese Domnului în întâmpinare: suferința unei femei care, de doisprezece ani, era chinuită de o scurgere de sânge. Câtă vreme copila crescuse sub privirile părinților, femeia din Evanghelie purtase povara bolii. Doisprezece ani de viață fragedă și doisprezece ani de suferință se întâlnesc în aceeași istorisire evanghelică.

Vindecarea femeii, săvârșită pe parcursul acestui drum, descoperă atenția iubirii dum­nezeiești. Graba către o casă îndoliată nu închide inima Mântuitorului față de suferința întâlnită în cale.

În amândouă împrejurările, Mântuitorul Se descoperă ca Domn al vieții, Doctor al trupurilor și al sufletelor și Mângâietor al celor aflați în încercări. Cel Care poruncește morții să elibereze o copilă este Același Care Se oprește lângă o femeie istovită de boală.

Iair, mai-marele sinagogii, a căzut la picioarele Lui, rugându-L să intre în casa sa, pentru că avea o singură fiică, de aproape doisprezece ani, care era pe moarte (Luca 8, 41-42).

Iair era un om de cinste în comunitatea sa, purtător al unei autorități recunoscute. Cuvântul său avea greutate, iar slujirea lui cerea respect. În vremea aceea, însă, mulți dintre conducătorii religioși Îl priveau pe Iisus cu neîncredere, Îi cercetau cu suspiciune învăță­tura și întâmpinau cu împotrivire semnele lucrării dumnezeiești săvârșite de El. Apropierea de Mântuitorul putea, așadar, să-l expună privirilor aspre și judecăților celor din jur.

Rangul, prestigiul și teama de părerea oamenilor își pierd însemnătatea înaintea unei vieți care se stinge. Durerea tatălui îl aduce la picioarele Domnului. Între cinstea de care se bucura și suferința fiicei sale, inima lui alege fără șovăire: se roagă, cere.

Tâlcuind minunea în Omilia a XXXI-a la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Mântuitorul îngăduie ca moartea copilei să fie cunoscută cu certitudine, astfel încât învierea ei să fie vădită, iar îndoiala asupra minunii să nu-și mai găsească loc. Același exeget observă că vindecarea femeii cu scurgere de sânge întărește credința lui Iair înaintea încercării care îl așteaptă. Pe drumul către casa sa, tatăl îndurerat primește o călăuzire lăuntrică: este chemat să se încreadă în Hristos chiar și atunci când ceea ce vede și aude pare să-i închidă orice cale de speranță.

Cât de grea este întâlnirea omului cu moartea și cât de sfâșietoare devine această încercare când ea se apropie de un copil!

În timp ce Mântuitorul Se îndrepta spre casa lui Iair, mulțimile Îl împresurau, îmbulzindu-se în jurul Lui. În mijlocul acestei forfote, o femeie își purta, cu discreție și sfială, povara unei suferințe îndelungate: își cheltuise averea cu doctorii, fără ca vreunul să o poată vindeca. Își împuținase bunurile căutând sănătatea, iar boala continua să-i istovească trupul și să-i umbrească zilele.

Suferința acestei femei avea și o dimensiune socială și cultică. Potrivit rânduielilor din Levitic, slăbiciunea sa trupească o așeza în starea numită de Lege „necurăție” rituală (Levitic 15, 25-30).

Auzind despre Iisus, se apropie de El și atinge marginea veșmintelor Sale. Mâna întinsă către haina Mântuitorului devine mărturisirea unei încrederi pe care buzele încă nu îndrăznesc să o rostească.

Și îndată suferința care îi însoțise viața vreme de doisprezece ani încetează prin puterea lui Hristos.

Se apropie fără pretenții, fără dorința de a fi văzută, fără să ceară un loc de cinste înaintea mulțimii. Nădejdea ei se îndreaptă către Mântuitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această apropiere în Omilia a XXXI-a la Matei, arată, într-o imagine de mare frumusețe, că, deși suferința o ținea legată, credința îi dăduse aripi.

Dar Mântuitorul Se oprește și întreabă: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Luca 8, 45).

Ucenicii se miră. Învățătorul era înconjurat de oameni care Îl îmbulzeau din toate părțile.

Sfântul Evanghelist Luca spune că Iisus a adău­gat: „S-a atins de Mine cineva. Căci am sim­țit o putere care a ieșit din Mine” (Luca 8, 46).

Hristos cunoștea femeia, îi știa suferința și primise apropierea ei. Prin întrebare, o cheamă să mărturisească darul primit și scoate la lumină credința ascunsă în acel gest. Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Domnul urmărește să-i risipească teama, astfel încât ea să nu plece cu neliniștea că ar fi dobândit vindecarea pe ascuns, ca pe un dar luat fără învoire.

Văzând că nu poate rămâne ascunsă, femeia cade înaintea Mântuitorului și mărturisește, în fața întregului popor, pentru ce se atinsese de El și cum se vindecase îndată.

După doisprezece ani de suferință, femeia primește, odată cu sănătatea trupului, încre­din­țarea că este cunoscută și ascultată.

Apropiindu-ne de Hristos, învățăm să privim oamenii cu mai multă luare-aminte și să le întâmpinăm suferința cu iubire.

Despre femeia vindecată prin atingerea de veșmântul Mântuitorului, Eusebiu de Cezareea transmite o veche tradiție locală, păstrată ca o urmă a recunoștinței în memoria cetății. În Istoria bisericească, în cartea a VII-a, capitolul 18, el relatează că, potrivit celor spuse de locuitori, femeia ar fi fost din Cezareea lui Filip. Tot acolo exista un grup statuar din bronz: o femeie îngenuncheată, cu mâinile întinse în rugăminte, și, înaintea ei, un Om care Își întindea mâna către dânsa. Localnicii legau această reprezentare de vindecarea săvârșită de Hristos. Eusebiu precizează că văzuse el însuși monumentul, în vreme ce identificarea personajelor o consemnează ca tradiție a locului.

Această mărturie ne lasă să întrezărim felul în care amintirea minunii era păstrată în primele veacuri creștine.

Evanghelia ne încredințează că, atunci când Domnul a chemat-o să vorbească, femeia a mărturisit înaintea poporului ceea ce i se întâmplase. Cea care se apropiase în taină, cu sfială, a găsit puterea de a spune tuturor pentru ce atinsese veșmântul lui Hristos și cum primise vindecarea.

Binefacerea lui Dumnezeu se cuvine întâmpinată cu recunoștință și mărturisită cu smerenie. Rușinea de părerea oamenilor poate înăbuși cuvântul de mulțumire, după cum teama de judecata lor poate slăbi hotărârea de a rămâne în adevăr.

În timp ce Mântuitorul vorbea femeii vindecate, din casa lui Iair a venit cineva, purtând vestea: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul” (Luca 8, 49).

Iair plecase de acasă, lăsându-și copila între viață și moarte, și își adunase toată nădejdea în întâlnirea cu Iisus. Îl găsise, Îi căzuse la picioare, Îl rugase să vină. Domnul pornise împreună cu el, iar fiecare pas către casă purta făgăduința unei izbăviri. Pe drum însă, apropierea femeii bolnave, vindecarea ei și cuvintele Mântuitorului prelungiseră așteptarea.

În acel ceas, când durerea amenința să-i cuprindă întreaga ființă, Iair aude glasul Domnului: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi” (Luca 8, 50).

Ajungând la casa lui Iair, Mântuitorul găsește durerea revărsată în plâns și tânguire. Copila murise, iar în jurul ei se adunaseră oameni care simțeau neputința oricărui cuvânt de mângâiere.

Cei de față, știind că fata murise, Îl iau în râs. Pentru ei, moartea era o realitate neîndoielnică, iar întoarcerea la viață părea cu neputință. Privirea lor se oprea la trupul neînsuflețit al copilei. Înaintea lor Se afla însă Însuși Dătătorul vieții, Cel înaintea Căruia moartea nu-și putea păstra stăpânirea.

Prin numirea morții copilei drept somn, Hristos ne deschide înțelegerea către o taină adâncă. Moartea este reală, dar puterea ei are un hotar: voia și lucrarea Dumnezeului Celui viu.

De aceea, în graiul credinței, îi numim pe cei plecați dintre noi „adormiți”. Acolo unde ochiul omenesc vede numai încheierea unei vieți pământești, credința așteaptă învierea morților și viața veacului ce va să fie.

Apoi, luând copila de mână, Mântuitorul strigă: „Copilă, scoală-te!” (Luca 8, 54).

Mâna Domnului cuprinde mâna copilei, iar glasul Său o cheamă din moarte la viață.

Copila este readusă la viața pământească, supusă încă slăbiciunilor și morții. Ea își continuă drumul în lumea aceasta și va cunoaște, la vremea rânduită, din nou sfârșitul vieții trupești. Hristos învie însă biruitor, cu trupul Său transfigurat și nestricăcios, pentru a nu mai muri niciodată. Învierea Lui deschide omenirii viața asupra căreia moartea nu mai are stăpânire.

Minunea din casa lui Iair rămâne o fereastră către o mare făgăduință. Omul este chemat la comuniunea veșnică cu Dumnezeu, iar moartea, biruită prin Învierea lui Hristos, va fi desființată la împlinirea lucrării Sale mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel vestește această nădejde prin cuvintele: „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (I Corinteni 15, 26).

Nu cunoaștem toate tainele vieții și ale morții. Îl cunoaștem însă pe Cel Care a luat copila de mână și a ridicat-o, pe Cel Care a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr și pe Cel Care, prin propria Sa Înviere, a deschis calea vieții veșnice. De cuvântul Lui ne încredințăm în ceasul despărțirii și către El ne îndreptăm nădejdea: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Cuvântul „Scoală-te!” ne este adresat și nouă.

Scoală-te din nepăsarea care te-a îndepărtat de rugăciune! Dăruiește-I din nou lui Dumnezeu un răgaz al zilei tale și vorbește-I cu sinceritate despre ceea ce trăiești.

Scoală-te din mândria care te împiedică să-ți recunoști greșelile! Pri­mește adevărul despre tine cu smerenie și gă­sește curajul de a cere iertare.

Scoală-te din ura pe care o porți de ani buni în suflet!

Scoală-te din indiferența față de omul care suferă lângă tine! Privește-i chipul, ascultă-i durerea și apropie-te de el cu ajutorul pe care îl poți oferi.

Hristos ne cheamă să primim minunile Evangheliei cu o inimă gata să se schimbe. Uimirea înaintea puterii Sale își găsește rodul în credința lucrătoare, în iubire și înnoirea vieții. Minunea din casa lui Iair ne privește personal când recunoaștem propria noastră nevoie de ridicare și Îi îngăduim Domnului să ne călăuzească pașii.

După ridicarea copilei din morți, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că părinții ei au fost cuprinși de uimire, iar Mântuitorul le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce se întâmplase (Luca 8, 56). În casa în care plânsul se preschimbase în bucurie, Domnul așază rânduiala tăcerii.

Cum putea fi păstrată în tăcere o asemenea minune? Cum să nu vorbească oamenii despre copila pe care o știuseră moartă și care se ridicase din nou? Cum să nu se răspândească vestea despre Cel înaintea Căruia moartea însăși cedase?

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind încheierea minunii în Omilia a XXXI-a la Matei, ne îndeamnă să vedem în porunca Domnului de a nu face cunoscută întâmplarea deplina Sa libertate față de slava deșartă. Puterea dumnezeiască se arată împreună cu smerenia, iar binefacerea este săvârșită fără căutarea laudelor omenești.

Hristos a venit să-i mântuiască pe oameni, să-i cheme la pocăință și să le deschidă drumul către Împărăția cerurilor. Uimirea în fața minunilor trebuia să se adâncească în credință, iar bucuria vindecării să rodească în recunoștință și înnoire sufletească. Faima, entuziasmul trecător și admirația mulțimilor nu puteau ține locul acestei prefaceri lăuntrice. Cei care primeau binefacerea erau chemați să o păstreze cu smerenie, ferindu-se de ispita de a face din ea un prilej de înălțare de sine.

Noi, care primim această întâmplare prin mărturia Evangheliei, suntem chemați să vestim lucrarea Domnului. O mărturisim cu evlavie, ca pe un adevăr care ne privește viața și ne întărește nădejdea. Cel Care a ridicat-o pe fiica lui Iair este Viu și lucrează în Biserica Sa. El continuă să ne cheme din rătăcire, să ne ridice din păcate, să ne mângâie în necazuri și să ne dăruiască nădejdea vieții veșnice. Cuvântul Evangheliei ne aduce înainte aceeași iubire dumnezeiască și ne cheamă să-i răspundem cu întreaga ființă.

Hristos este Veșnicul Călător, Cel Care a străbătut drumurile oamenilor pentru a-i căuta și a-i mântui. Pașii Săi au ajuns în cetăți și sate, în case luminate de bucurie și în locuințe umbrite de suferință. A intrat în casa lui Iair, a primit strigătul nerostit al femeii bolnave și S-a apropiat de cei pentru care toate căile omenești păreau închise. În fiecare întâlnire, iubirea Sa a descoperit valoarea negrăită a persoanei și grija lui Dumnezeu pentru fiecare viață.

Cuvintele Evangheliei din Duminica a 24-a după Rusalii așază în inimile noastre trei mari învățături, pe care suntem chemați să le purtăm dincolo de pragul bisericii, în împrejurările vieții.

De la Iair învățăm smerenia și cre­dința prin care îndrăznim să-L căutăm pe Dumnezeu înaintea tuturor. Îngenuncherea lui ne amintește că adevărata demnitate a omului se împlinește în apropierea de Domnul. Tatăl îndurerat își așază la picioarele Mântuitorului iubirea, neputința și nădejdea, învățân­du-ne să-I încredințăm lui Hristos ceea ce avem mai scump, chiar și atunci când încercarea depășește puterea noastră de înțelegere.

Prin învierea fiicei lui Iair învățăm că, în mâinile lui Hristos, moartea nu are ultimul cuvânt. Copila luată de mână și ridicată din moarte ne îndreaptă privirea către făgăduința învierii de obște. Viața noastră are un orizont mai larg decât anii petrecuți pe pământ: suntem chemați la întâlnirea cu Dumnezeu și la comuniunea veșnică în Împărăția Sa.

Să-L chemăm pe Mântuitorul în casele, în familiile și în inimile noastre. Să-I încredințăm copiii, cu fragilitatea și cu viitorul lor, părinții, cu ostenelile și grijile lor, bolnavii, cu așteptările lor, bătrânii, cu singurătățile și nepu­tințele lor. Să aducem înaintea Lui numele tuturor celor aflați în suferință și să însoțim rugăciunea cu ajutorul pe care îl putem oferi. Să-i pomenim pe cei adormiți și să rămânem aproape de cei care plâng pierderea lor, prin prezență, răbdare și mângâiere.

Când deznădejdea șoptește că totul s-a sfârșit, să ne sprijinim de cuvântul adresat lui Iair: „Nu te teme; crede numai!”

Cel Care a ridicat-o pe fiica lui Iair, Cel Care a vindecat femeia suferindă, Cel Care a înviat a treia zi din morți este Același Hristos, Domnul nostru, Care ne cheamă la viață. În lumina Lui, inima poate începe din nou să nădăjduiască și să se încredințeze milostivirii dumne­zeiești.