„Hristos în mijlocul nostru“

O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că, la Sfânta Liturghie, se spune: „Cu pace să ieşim“ şi credincioşii răspund: „Întru numele Domnului“, ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine. Dacă trăim liturgic în viaţa socială, dacă ne străduim să trăim liturgic, atunci şi Sfânta Liturghie o trăim la măsurile la care trebuie s-o trăim, iar dacă considerăm Liturghia desprinsă cumva de viaţa socială şi desprinsă de celelalte slujbe şi neglijăm slujbele Bisericii şi vrem să preţuim numai Sfânta Liturghie, nu suntem în Ortodoxie, pentru că Ortodoxia impune o viaţă în care să se desfăşoare Sfânta Liturghie la măsurile la care poate fi desfăşurată în conştiinţa noastră.

De exemplu când slujeşte preot cu diacon, diaconul, înainte de a începe Sfânta Liturghie, zice către preot: „Roagă-te pentru mine, părinte“ şi preotul spune: „Să îndrepteze Domnul paşii tăi spre tot lucrul bun“. Adică, îndreptarea aceasta spre bine, îndreptarea generală spre bine este o continuare a Liturghiei. După intrarea cu Sfintele Daruri, când sunt puse pe Sfânta Masă, dacă slujeşte preot cu diacon, preotul zice către diacon: „Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule“, iar diaconul răspunde: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. Roagă-te pentru mine, părinte“. La aceasta preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească“, iar diaconul răspunde: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre. Pomeneşte-mă, părinte“. Şi iarăşi zice preotul: „Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor“. Dialogul acesta, liturgic de fapt, este un dialog din care înţelegem că cea mai însemnată urare pe care o poate face cineva este aceasta ca „Duhul Sfânt să vină peste noi şi puterea Celui preaînalt să ne umbrească“, aşa cum s-a întâmplat cu Maica Domnului, cu Preasfânta Fecioară Maria la Buna Vestire şi ca „acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre“. Deci nu numai în cuprinsul unui timp limitat, cât ţine o Sfântă Liturghie, ci în toate zilele vieţii noastre şi toată viaţa noastră, chiar şi viaţa de studiu, chiar şi viaţa de îndatoriri sociale trebuie să fie un fel de „Liturghie după Liturghie“, trebuie să fie un fel de strădanie de a aduce pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos, în mijlocul nostru, cum se spune la Sfânta Liturghie, când slujesc mai mulţi preoţi şi când se îmbrăţişează şi zic: „Hristos în mijlocul nostru“ şi celălalt: „Este şi va fi“, şi primul iarăşi: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.“ iar al doilea: „Amin“. Deci conştiinţa aceasta a ducerii în lumea aceasta a Domnului Hristos în conştiinţa noastră, şi în viaţa noastră, şi în viaţa socială, este o conştiinţă ortodoxă, este o gândire ortodoxă, care are drept etichetă, drept rezumat, drept firmă, să zicem aşa, Sfânta Liturghie, care nu trebuie să rămână în biserică, ci trebuie dusă de fiecare dintre noi la măsurile noastre, până acolo unde ajungem cu viaţa noastră şi să ne ferim de tot ce ar împiedica preamărirea lui Dumnezeu, pentru că, unde nu este preamărirea lui Dumnezeu, acolo nu este nici Liturghie, pentru că nu este Ortodoxie.