Icoana, operă a libertății creatoare în smerenie rugătoare

Icoana este rod al libertății duhovnicești și al creati­vității puse în slujba oglindirii veșniciei în materie și timp spre sfințirea lor, dar mai ales a omului. Icoana presupune o mână instruită, dar și o inimă rugătoare și pătrunsă de har, dublate de o inspirație sfântă, care însoțește și guvernează întregul demers al oricărui iconograf adevărat. Despre necesitatea acestei simbioze dintre talent, har și rugăciune, despre smerenia care cheamă și menține lucrătoare inspirația dumnezeiască spre nașterea unor opere de artă care să oglindească și să inspire la rândul lor nevăzutul ceresc ne vorbeşte articolul de faţă.

„Această lume […] fură vederii Fru­musețea Feței lui Dumnezeu. Dumnezeu nu acționează cu forța. El respectă cu sfințenie libertatea celor care sunt creați după chipul și după asemănarea Sa” (arhim. Sofronie Saharov, Letters to his Family).

Cum putem așadar să reprezentăm fața lui Dumnezeu, ascunsă de lume? Dacă prin inimă, locul de întâlnire dintre Dumnezeu și om, trece calea cea mai directă pentru a se forma o imagine a lui Dumnezeu, atunci această formă rămâne personală, ascunsă. Însă există o cale de acces, strict vizuală, către inimă: icoana. Căci sarcina icoanei este să dea formă Chipului lui Dumnezeu și să-L ofere lumii. Icoana este o punte între temporal și spiritual, între terestru și celest, care-i poartă pe oameni la cunoașterea lui Dumnezeu.

„Arta, microscopul care pătrunde tainele sufletului”

Libertatea este indispensabilă oricărei creații adevărate. Dumnezeu l-a creat pe om liber și respectă cu strictețe această libertate. Doar ceea ce este oferit în mod liber are o oarecare valoare, iată condiția necesară a oricărei adevărate creativități, în pictură, în muzică, în poezie, în sculptură, în literatură. Artistul trebuie să fie liber pentru a putea să asculte vocea blândă a inspirației, fie că ea vine din afară sau dinăuntru. Pentru a sesiza inspirația din afară este nevoie de un simț ascuțit al percepției și de o la fel de bună capacitate de receptare, în timp ce inspirația interioară se manifestă atunci când artistul sondează profunzimile sufletului său, mișcat de dorința și necesitatea de a crea, de a da o configurație sau o robustețe semințelor ascunse pe care le va fi descoperit, precum spune Tolstoi: „Arta este un microscop pe care artistul îl fixează asupra tainelor sufletului; și el arată aceste taine, care sunt comune tuturor” (Tolstoy, Journal).

Cu toate acestea, a revela tainele sufletului său necesită discernământ, căci orice lucru, venit dinăuntru sau din afară, nu este nici demn, nici potrivit reprezentării. Artistul simte instinctiv ceea ce poate fi exprimat și când el trebuie să tacă, ceea ce ar putea fi revelat și ceea ce trebuie să rămână ascuns. Tocmai pentru că vizualul are o influență puternică, el trebuie să aibă mare grijă.

Pictura bună are intenție şi finalitate, nu creează doar impresie

Un pictor rus din secolul al XIX-lea descrie astfel starea interioară a artistului: „Un artist este o persoană care crede, cu o convingere profundă, în justețea a ceea ce el creează, dezvăluind artei întreaga sa viață, pentru omenire. Doar în astfel de persoane scânteia dumnezeiască poate să se aprindă cu putere și să ajungă de nestins. Acest lucru este cel mai important în artă. Acolo unde inima se oprește începe moartea” (Marc Antokol’skii, Letter to Stasov).

Așadar, acest lucru este valabil pentru toate artele, însă, în cazul picturii, posibilitățile se îngustează extrem de mult; pictura este prin natura ei mai puțin diafană decât muzica și, până la un punct, decât poezia. Pictura este materială și materia ei trebuie transformată în artă. Artistul, în general, este ca un șef de orchestră, care dirijează sunetele pentru a interpreta muzica, însă în cazul pictorului, „sunetele” sunt culori vizibile. Trebuie ca el să le organizeze într-o configurație și o formă care să se potrivească cu ceea ce vrea el să spună.

Pentru ca o pictură să fie ­bună, trebuie ca ea să aibă o ­finalitate și o intenție; ea este rar acceptată ca simplă impresie. Unul dintre profesorii pe care i-a avut părintele Sofronie Saharov observa: „Pictura este o artă și arta în ansamblul ei nu este o creație zadarnică de obiecte care se pierd în vid, ci o putere care are un scop și trebuie să servească evoluției și rafinării sufletului omenesc.

[…] Ea este limbajul care se adresează sufletului, în forma care i se potrivește, lucruri care sunt pâinea de fiecare zi a sufletului și pe care el nu le poate primi decât sub această formă” (Kandinsky, Du spirituel dans l’art et dans la peinture en particulier).

Pentru ca o pictură să aibă o semnificație pe deplin serioasă, ea trebuie să-și manifeste ­înăuntrul ei propria sa viață lăuntrică, mesajul pe care-l transmite și intenția sa. Fără aceasta, ea rămâne doar o ima­gine drăguță, o descriere exterioară, o cochilie goală. Ea poate să fie compusă din culori frumoase și din forme reușite, însă ea nu-i inspiră celui care o privește decât vid. Cel mult, ea poate să flateze simțul estetic, însă eșuează în a crea o rezo­nanță interioară mai profundă. Rămâne superficială, iar spectatorul nu este atins de ea.

Tot ce e autentic presupune discernământ

Pentru ca viața interioară a icoanei să rezoneze cu cel care o privește, este necesar tipul de inspirație menționat mai sus, iar artistul își va încorda toată atenția pentru a-l sesiza și a-l transmite în forma cea mai pură și mai exactă.

„Artistul trebuie […] să nu se considere un stăpân pe situație, ci un slujitor de idealuri superioare, cu sarcini precise, importante și sfinte. El trebuie să se instruiască, să se adâncească în sufletul său, să-și vindece și să-și dezvolte sufletul, astfel încât talentul său exterior să aibă ce să îmbrace și să nu fie, precum sămânța neroditoare, aparența vanitoasă și vidă a unei mâini necunoscute” (Kandinsky, Du spirituel…).

Există o etapă în creație în care artistul își simte opera ca și cum s-ar produce în interiorul său, într-o autonomie spontană, el nemaifiind decât slujitorul unei alte forțe dinamice. Aici trebuie să fie prudent și să nu se abandoneze unui val de inspirație lipsită de orientare, ci să se impună discernământul. Iată ceea ce subliniază încă o dată necesitatea unei vieți interioare cu ajutorul căreia să se judece cum și ce să se picteze, căci artistul are o mare responsabilitate: rolul său este acela de a revela și de a arăta lucruri profunde, de a da sens artei sale. Pregătindu-se pentru aceasta, el trebuie să-și cultive viața duhovnicească și să o dezvolte în așa fel încât ea să fie receptivă și în acord cu inspirația sa, și să-și asume în același timp responsabilitatea acestei creații.

Arta icoanei

Aceasta ne readuce la punctul de vedere al lui Kandinsky, care considera că artistului îi trebuie o viață interioară pentru a vorbi sufletului spectatorului și a stârni în acesta un răspuns interior. Acest lucru este necesar pentru orice artă, însă în icoana creștină ortodoxă, atunci când scopul este acela de a reprezenta fața ascunsă a lui Dumnezeu, totul ia o dimensiune superioară.

„Actul creației a tot ceea ce există este o taină care ne atrage la Hristos. Însă, înainte de a fi luminați de Sus, rămânând în întunericul necunoștinței, parcurgem cu o angoasantă perplexitate durerosul drum al venirii noastre la ființă” (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).

Arta religioasă a Răsăritului, iconografia, caută să exprime cu­noaș­terea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune și se străduiește să reprezinte chipul interior, duhovnicesc, al omului, adoptând o anumită stilizare. A picta icoane, ca orice activitate spirituală, este un act creator. În icoană, libertatea căutată este o libertate spirituală care încearcă să se elibereze de patimi și să se deschidă unei inspirații mai înalte. Icoana ortodoxă este expresia și reprezentarea rea­lității dumnezeiești, dezlipirea de această lume și spiritualitatea internă a Tradiției. Ea își concentrează intenția și scopul asupra stării interioare a persoanei sau a sfântului reprezentat, ceea ce o deosebește de pictura religioasă occidentală, care, din Evul ­Mediu, se concentrează asupra expresivității, plecând de la aspectul exterior.

„Toate icoanele revelează și fac perceptibile aceste lucruri care sunt ascunse, […] omul nu are cunoașterea imediată a lucrurilor nevăzute, de când sufletul este acoperit de trup. […] Icoanele sunt de un mare folos, ele îi ajută pe toți la mântuire, căci fac lucrurile atât de evidente încât ele ne fac apți să percepem lucrurile ascunse” (Sfântul Ioan Damaschin, Despre cinstirea sfintelor icoane).

În timp ce Occidentul vizează expresia exterioară, icoana exprimă o și mai mare stilizare, ­evitând expresia stilistică a ­naturalului și a realismului.

Nu pentru că iconografii nu sunt capabili să picteze realist; ci pentru că ei nu sunt interesați să descrie ceea ce ține de psihologie, preferând să se concentreze pe spiritual. Făcând astfel, ei dezvoltă o stilizare strică, ale cărei diferite nuanțe vor varia în funcție de epocă și de loc.

Situația iconografului

Icoana este o artă care exprimă lumea duhovnicească în forme și culori. Are un limbaj și un stil care îi sunt proprii, și care îl introduc pe cel care privește icoana într-o altă sferă a ființei, într-un alt univers de percepție. În mod intenționat, această artă adoptă o altă logică a perspectivei și a realității, care pune accentul pe viața lăuntrică, pentru că principala ei intenție este fie de a reprezenta chipul lui Dumnezeu, fie de a lăsa să se perceapă sufletul sfântului sau esența scenei evanghelice sau aghiografice reprezentate. Acest lucru face intenționat această artă întrucâtva abstractă. Artistul caută inspirație dumnezeiască pentru opera sa, iar pentru a o primi, el are nevoie, mai mult decât de oricare altă influență, de o atitudine smerită și rugătoare, recunoscând că nu este stăpân pe situație. El se înscrie evident și în viața Bisericii, și în plenitudinea tezaurului ei dogmatic și teologic, căci, deși artist foarte înzestrat, un pictor care nu trăiește în­ sâ­nul Bisericii nu ­­va putea depăși inspi­rațiile inerente ­propriei sale măsuri.

„Inspirația de Sus depinde într-o mare măsură de atitudinea noastră: dacă noi ținem larg deschisă ușa inimii noastre, Domnul - Duhul Sfânt - va intra în noi fără să întâmpine vreo rezistență. El «stă la ușa [inimii noastre] și bate. De va auzi cineva glasul Lui și va deschide ușa, va intra la el și va cina cu el», și el cu Dumnezeu (vezi Apocalipsa 3, 20). Domnul respectă libertatea celor care sunt creați «după chipul Lui»” (arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).

Scopul icoanei

Mai întâi și înainte de toate, icoana trebuie să inspire la rugăciune și să fie un loc de întâlnire dintre Sfântul reprezentat și persoana care se află în fața ei.

„În procesul creativ al artistului distingem trei puncte: mai întâi, prețuirea frumuseții create de Dumnezeu, care este inspirația inițială a artistului; după aceea, receptarea frumu­seții de către spiritul creator al artistului când își compune opera; și în sfârșit, trebuie și intuiția artistică a spectatorului, pentru ca acesta să transforme pictura pe care o privește într-o senzație estetică personală” (arhim. ­Sofronie, Taina vieţii creştine).

Astfel, iconograful va încerca să se elibereze pe sine de tot ceea ce constituie un obstacol sau este contrar acțiunii inspi­rației dumnezeiești. Aceasta necesită smerenie și totodată asceză, dar, pentru că nevoințele ascetice pot să conducă la mândrie și să împiedice așadar harul, smerenia este elementul esențial. Ea îl deschide pe iconograf harului și totodată ce­lorlalți și sugestiilor lor. Ea păstrează în el o riguroasă intero­gație și o stăpânire a conștiinței sale, prin rugăciune, care urmează idealului de smerenie exemplară a lui Hristos.

„Smerenia lui Hristos este o putere care învinge orice. În chenoza lui Hristos și în bunăvoința Lui cu noi, ea nu cunoaște nici o degradare: imuabilă în esența sa, ea rămâne dumnezeiesc de mare” (arhim. Sofronie, Rugăciunea, expe­riența vieții veșnice).

Această dumnezeiască smerenie este de neatins pe pământ, însă putem să dobândim o înțelegere mai cuprinzătoare a ei luptându-ne să ajungem la ea și deschizându-ne gândurile și starea sufletească unei persoane cu o mai mare experiență în viața duhovnicească. Intenția iconografului este aceea de a se smeri, de a face astfel loc lucrării harului și, în acest fel, de a deveni, mai mult decât creatorul ei, un slujitor sau colaborator al icoanei create.

„Lumea naturală este astfel făcută încât omul este continuu confruntat cu probleme cărora trebuie să le caute soluții. Însă, pentru a lucra cu adevărat cu Dumnezeu pentru crearea lumii, omul trebuie totdeauna să aspire la o cât mai bună cu­noaștere a lui Dumnezeu Însuși. Urcușul continuu către o cunoaștere mereu mai mare a lui Dumnezeu este și el un act creator, chiar dacă este de un ordin aparte” (Wisdom from Mount Athos. Writings of Staretz Silouan).

(Sœur Gabriela, Monas­tère Saint Jean-Baptiste, „Icône, creativité et liberté”, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint-Silouane l’Athonite, nr. 23, Cerf, Paris, 2017, pp. 20-27; traducere de Ionuţ-Aurelian Marinescu)