Ideea creştină: Revelaţia şi educaţia (I)

Problematizarea legăturii dintre Revelaţia dumnezeiască şi educaţie, sub aspectele ei morale, şi nu numai, reliefează, din noianul de dimensiuni al educaţiei, pe cea mai semnificativă şi fundamentală: cea religioasă, care constituie temeiul întregii educaţii, dacă se doreşte a se zidi "pe piatră şi nu pe nisip" (Matei 7, 24-27). Fără accesul la un fond originar care este şi temeiul educaţiei, nu putem cunoaşte, într-o identitate autentică, omul şi societatea. Distincţia lui Tudor Vianu, filosof al culturii, între valorile teoretice care sunt integrabile şi valorile religioase care sunt integrative, evidenţiază valoarea celor din urmă pentru că doar valorile religioase unifică şi constituie, într-un tot solidar, toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Experienţa religioasă domină orice concepţie axiologică, filosofia practică manifestă unitate şi coerenţă, prin valorile religioase înălţându-se arcul de boltă care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi adăposteşte pe cele mai variate. Acest caracter "unificator şi coerent" al religiei a stat dintotdeauna la temelia culturii şi a civilizaţiei, deci, a educaţiei, a formării umane care o alcătuieşte armonios şi îi dă finalitate. Rădăcina firească a omului este creştină (Sufletul e prin natura lui creştin), observa Tertulian, iar această rădăcină este a "Chipului lui Dumnezeu în om", condiţia noastră: de a fi creaţi după "chipul lui Dumnezeu" şi cu vocaţia nesfârşitei asemănări cu El" (Facere 1,26). Acesta este temeiul pe baza căruia trebuie să lucrăm opera de edificare a omului pe care o numim "educaţie".

Prin această definiţie a condiţiei umane, Sfântul Grigorie de Nyssa înţelege că Dumnezeu a făcut firea omenească "părtaşă la tot binele". Dacă Dumnezeu este plinătatea a tot binele şi dacă omul e zidit după Chipul Său, atunci, tocmai în această plinătate, Chipul îşi va avea Asemănarea cu Arhetipul - Chipul poartă întru totul pecetea frumuseţii Prototipului, iar deosebirea dintre Dumnezeu şi cel care este după "chipul Său" se constituie în faptul că "Dumnezeu există prin El Însuşi din veşnicie, necreat, omul primeşte existenţa prin creaţie". Că însuşirile Dumnezeirii devin daruri, virtuţi ale omului cel zidit "după Chip", ne împărtăşeşte Mântuitorul prin cuvintele către samarineancă: "Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr" (Ioan 4,24), descoperind prin aceasta că şi omul este duh, spirit, conştiinţă, că fundamental în condiţia umană este spiritul, şi nu materia. Astfel, educaţia se edifică atunci când spiritul este postulat ca esenţa fundamentală a omului. Conştiinţa şi libertatea, ca atribute divine ale spiritului, îl situează pe om în distincţia lui unică nu numai în lume, ci şi mai presus de ea. În sensul Revelaţiei, libertatea nu e concepută ca o "necesitate înţeleasă", ci ea înalţă spiritul cu aripile lui în infinitul divin. Libertatea nu e fiinţă, ci atribut al fiinţei, al binelui, al adevărului. "Adevărul vă va face liberi" (Ioan 8,32) - astfel, libertatea de a face rău nu mai e libertate, ci robire a răului. Lângă conştiinţă şi libertate, ca daruri ale Chipului divin, se alătură raţiunea şi credinţa ca două surori ce împodobesc făptura umană. Omul este raţiunea-logos, după chipul Raţiunii supreme a Logosului creator. Dumnezeu-Cuvântul, "prin Care toate s-au făcut, Cuvântul Care S-a sălăşluit printre noi şi am văzut slava Sa ca a Unuia-Născut din Tatăl plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14). Însă raţiunea la om se împlineşte în credinţă, aceasta reprezentând darul unic al lui Dumnezeu care odrăsleşte în om încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute" (Evrei 1, 1). Dacă raţiunea îl situează pe om în relaţie cu o lume de valori constituită deja, credinţa îl constituie în comuniune ca Infinitul valorilor.