Iertarea păcatelor şi vindecarea de boli
Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.
Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii ne arată legătura care există între iertarea păcatelor şi vindecarea de boli, prin faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul. Sufletul omului se îmbolnăveşte prin păcate, deoarece rupe comuniunea cu Dumnezeu şi nu mai iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe semeni. Starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este singura stare sănătoasă a sufletului. Vindecarea de păcate înseamnă refacerea legăturii omului cu Dumnezeu prin credinţă, smerenie, fapte bune şi rugăciune multă, urmate de împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este numit în rugăciunile Bisericii, inspirate din Sfânta Scriptură, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, iar această exprimare arată lucrarea vindecătoare a Mântuitorului în timpul vieţuirii Sale printre oameni, dar şi puterea Lui vindecătoare de-a lungul veacurilor prin Biserică.
Boala, în Sfânta Scriptură, este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde infirmităţi ale sufletului şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, avem cereri şi strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe. Altădată el constată cum viaţa i se apropie de bătrâneţe şi de moarte, sau vede cum trece viaţa omului ca "floarea câmpului". De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte. Deja în Vechiul Testament, în capitolul 53 din cartea proorocului Isaia, Hristos-Mesia este prezentat ca fiind Cel care ia asupra Sa neputinţele, bolile şi suferinţele noastre (cf. Isaia 53, 4). În rănile Sale se găseşte vindecarea noastră, adică El nu este doar Cel ce vindecă, ci şi Cel ce suferă când vindecă. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi El nu are păcat. El nu vindecă firea umană din exterior, ci din interiorul ei. În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Hristos, iar ucenicii Lui vindecă prin puterea dată lor de Dumnezeu. Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă este activitatea de vindecare a Mântuitorului: "Iisus străbătea toate cetăţile şi satele […] vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare, sufletească şi trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată că vindecările săvârşite de Iisus devin un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu între oameni.
Aşa cum reiese din Sfintele Evanghelii (Matei 4, 23; 9, 35; Luca 9, 11; Matei 11, 4-5), vindecările pe care Mântuitorul Hristos le săvârşeşte sunt semnele prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, semnele începutului eliberării omului de păcat, suferinţă şi moarte. Cu alte cuvinte, vindecările Lui au un caracter profetic; ele sunt prefigurarea şi inaugurarea unei vindecări finale, adică învierea de obşte şi viaţa veşnică într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4).
Biserica este mediul vindecării omului de păcat, boală şi moarte
Puterea vindecătoare de păcat şi de boală a fost dăruită de Iisus Hristos ucenicilor Săi, adică Bisericii Sale. Astfel, harul vindecător al lui Hristos este lucrător prin preoţii Bisericii şi prin puterea rugăciunii Bisericii întregi (cf. Iacov 5, 14-16), după cum se vede mai ales în Taina Pocăinţei şi Taina Sfântului Maslu.
Înţelegem, aşadar, că Biserica este, în primul rând, un spital pentru vindecarea de păcate. Pentru unii părinţi din pustie conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Patericul ne spune că unii chiar se întristau dacă treceau un an sau doi şi nu se mai îmbolnăveau! Ei foloseau prezenţa bolii ca pe o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că nu trebuie să ne încredem prea mult în sănătatea noastră trupească, în propriile forţe fizice. În schimb, ei se preocupau foarte mult de sănătatea sufletului sau de legătura lui permanentă cu Dumnezeu, adică de forţa spirituală de-a iubi constant şi dezinteresat pe Dumnezeu şi pe semeni.
Taina mântuirii omului în Hristos, ca taină a pocăinţei şi a iertării păcatelor, a fost pe deplin descoperită de Hristos ucenicilor Săi şi Bisericii Sale după Învierea Sa din morţi.
Puterea de a ierta păcatele aparţine numai lui Dumnezeu, dar în iubirea Sa milostivă, nesfârşită şi negrăită pentru oameni, Hristos dăruieşte Bisericii Sale această putere sfântă şi mântuitoare.
Dacă examinăm cu atenţie Sfânta Scriptură, vedem că în prima zi a Învierii Sale din morţi, Mântuitorul Hristos însoţeşte, ca şi când ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii Săi Luca şi Cleopa în drum spre Emaus. Pe drum, El le tălmă-ceşte Scripturile, arătând că toate conţin în ele Taina Persoanei şi lucrării Sale, că toate cele întâmplate cu El în Ierusalim erau prezise de Moise, prooroci şi psalmi (cf. Luca 22, 27 şi 44). Iar când vorbeşte de ceea ce se va întâmpla în viitor, Iisus precizează că "aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa: spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).
Mai mult, după Învierea Sa din morţi, Hristos-Domnul nu anunţă numai că trebuie să se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor, ci şi dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă puterea de a ierta păcatele: "Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23). Această putere dumnezeiască şi mântuitoare de a ierta păcatele, dăruită Bisericii de către Hristos-Domnul după Învierea Sa din morţi, a fost făgăduită mai înainte lui Petru şi celorlalţi Apostoli când le-a zis că le va dărui cheile Împărăţiei cerurilor, astfel că orice vor dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri (cf. Matei 16, 18; 18, 18). Fericitul Augustin lămureşte că puterea de a lega şi dezlega se referă la iertarea păcatelor. El spune în această privinţă: "Dacă voiţi să aveţi dovada că Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor, ascultaţi ce a zis Domnul tuturor apostolilor: "Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor…." Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: "orice veţi dezlega pe pământ…" Nimic nu este dezlegat în afară de Biserică" 1. Însă puterea sau harul de a dezlega sau de-a ierta păcatele înseamnă şi puterea sau harul de a împăca pe om cu Dumnezeu. Este puterea harică de a schimba viaţa oamenilor, de a-i trece de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Ceea ce iartă Biserica prin slujitorii ei, în care lucrează harul iertător şi mântuitor al lui Hristos, se iartă şi în ceruri.
Când puterea de a ierta păcatele, dăruită de Hristos Bisericii Sale, este numită "cheile Împărăţiei cerurilor", se foloseşte pluralul chei, arătând astfel că pentru a intra în Împărăţia cerurilor omul are nevoie în acelaşi timp de pocăinţă şi de iertarea păcatelor, acestea fiind "cheile" mântuirii.
Puterea de a ierta păcatele este puterea de a salva pe oameni de osânda veşnică. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul spune că Biserica est locul unde sunt salvaţi cei condamnaţi la moarte. De ce? Pentru că plata păcatului este moartea (cf. Romani 6, 23). Orice om păcătos este un om condamnat la moarte spirituală veşnică, la despărţire de Dumnezeu, dar prin pocăinţă şi prin iertarea păcatelor care se dobândeşte prin Taina Sfintei Spovedanii sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor în Biserică, omul condamnat la moarte poate deveni candidat la viaţa veşnică sau cetăţean al raiului.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, însă pocăinţa ne întoarce spre El, iar Sfânta Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu Fiul, Mântuitorul lumii
Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă, de a pierde un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie. În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri, de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Aşadar, când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că păcatul se opune sfinţeniei. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijenţă, prin nebăgare de seamă, prin lenevire duhovnicească. Cărţile ortodoxe de cult arată că Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcat, chiar dacă este iertător al păcătoşilor care se pocăiesc. În rugăciunea din timpul Trisaghionului sau al cântării Sfinte Dumnezeule, se spune: "Cel Ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire" 2. Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, ci El cere pocăinţă spre îndreptare, spre ridicare din păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despărţim de Dumnezeu. Sunt două feluri de căderi: căderea din dreapta credinţă (e-rezia sau ateismul), când nu mai mărturisim credinţa ortodoxă, şi căderea din dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când nesocotim porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Când ne culcăm fără să ne rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, când mâncăm fără să ne rugăm, atunci păcătuim împotriva iubirii faţă de Dumnezeu prin uitare şi neglijenţă. Iar când nu-l iubim pe aproapele nostru, când îl supărăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deşi am putea să-l ajutăm, atunci cădem din iubirea faţă de aproapele. Însă Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire faţă de El şi faţă de semenii noştri: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Luca 10, 27 şi Marcu 12, 30). Dacă nu arătăm iubire faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni prin săvârşirea de fapte bune, păcătuim şi pierdem mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca lepădare de păcate şi de refacerea comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul iubirii şi al vieţii veşnice.
Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul Ioan Damaschin spune că pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu. Deci este necesară o schimbare a modului de-a gândi, de-a fi şi de-a făptui. În acest sens, trebuie să medităm asupra gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile sfinţilor. Examinarea interioară a conştiinţei omului este necesară ca fiind o conştientizare a stării noastre duhovniceşti de cădere şi, în acelaşi timp, o dorinţă de ridicare şi de vindecare. Pocăinţa omului aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10). De ce? Pentru că omul care se pocăieşte se eliberează de robia păcatelor şi a duhurilor rele sau a demonilor. Demonii sunt mulţumiţi când oamenii păcătuiesc şi nu se mai pocăiesc, sau nu-L mai iubesc pe Dumnezeu şi nici pe semenii lor, deoarece ei caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Există păcate sau patimi egoiste majore prin care diavolii îi ispitesc pe oameni, şi care, într-un anumit fel, le conţin şi le generează pe toate celelalte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că "gândurile cele mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi; al patrulea, gândul tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei (lenevirii); al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mândriei " 3. Toate acestea trebuie mărturisite în Taina Spovedaniei, pentru a fi smulse din sufletul omului, şi a fi înlocuite cu gândurile bune ale virtuţilor: înfrânarea, curăţia, dărnicia, bucuria, pacea, hărnicia, cumpătarea şi smerenia.
Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei este Taina căinţei sau regretului pentru păcate, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării de păcate. În limba română, cuvântul spovedanie, provenit din slavonă, nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a Pocăinţei, care cuprinde nu numai mărturisirea păcatelor de către om, ci şi iertarea păcatelor acestuia, precum şi împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica. Aşadar, Taina Spovedaniei, ca Taină a Pocăinţei, trebuie înţeleasă atât ca Taina mărturisirii şi iertării păcatelor, cât şi ca Taina împăcării sau a reconcilierii omului pocăit cu Dumnezeu şi cu Biserica. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau Spovedaniei se spune: "Împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică" 4. De fapt, când păcătuim, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de Biserica Lui, deoarece rupem comuniunea cu Hristos - Capul Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt centrul vieţii Bisericii.
Aşadar, Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare: mărturisirea păcatelor, primirea iertării păcatelor (sau dezlegarea de păcate) şi împăcarea sau reconcilierea omului cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu el însuşi, cu propria sa conştiinţă. În acest sens, Sfânta Taină a Pocăinţei este o lucrare de eliberare, înnoire şi creştere spirituală. Când primim dezlegare de păcate şi ne eliberăm de un trecut păcătos apăsător, de o conştiinţă încărcată de gânduri, cuvinte şi fapte rele, începem să ne ridicăm, să ne vindecăm şi să ne înnoim viaţa cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Iertarea păcatelor în Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă declaraţie juridică de iertare exterioară, ci este o lucrare harică, pentru "a pune un început bun", pentru o schimbare interioară de înviere a sufletului rănit şi omorât de păcat. Fiul risipitor din Evanghelie a zis: "Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta" (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu era numai una de ordin fizic, a trupului, ci era în primul rând o ridicare a sufletului din starea de cădere şi decădere, o trezire de ordin spiritual. Cu alte cuvinte, fiul risipitor cel ce "şi-a venit în fire" sau "în sine" nu mai era mulţumit de starea de decădere în care a ajuns şi dorea o schimbare, dorea să se ridice din păcat şi din înstrăinarea lui de Dumnezeu şi de oameni. În timp ce păcatul este o înstrăinare a omului de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi, pocăinţa sinceră şi fierbinte este o refacere a comuniunii de iubire a omului cu Dumnezeu- Tatăl şi, deci, o reînfiere spirituală. Prin Botez omul primeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, dacă cel care se botează este adult, dar el primeşte şi înfierea prin harul Sfântului Duh, devenind fiu al lui Dumnezeu- Tatăl, după har, prin credinţa în Dumnezeu-Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar păcatele pe care le-a săvârşit omul după Botez trebuie curăţite prin "Botezul lacrimilor" 5 cum a fost numită Sfânta Taină a Pocăinţei. De aceea, prin pocăinţă, deodată cu iertarea păcatelor, se redobândeşte şi înfierea baptismală.
Când ne pocăim, în stare de smerenie, post şi rugăciune, facem închinăciuni sau metanii mari şi mici, deoarece recunoaştem că suntem oameni căzuţi, aplecaţi prea mult spre cele trecătoare, spre pământ şi spre mormânt, dar şi că dorim să ne ridicăm spre cele cereşti şi veşnice. Când prin metanii mari ne închinăm cu faţa la pământ, tot corpul nostru participă la această stare de smerenie a recunoaşterii păcătoşeniei noastre, însă având şi speranţa sau încrederea că iubirea milostivă a lui Dumnezeu este mai tare decât păcatele noastre. Astfel, metaniile exprimă atât smerenia păcătosului, cât şi speranţa ridicării sau mântuirii lui. Toate aceste aspecte privind eliberarea sau învierea sufletului din moartea păcatului spre însănătoşirea vieţii spirituale sunt cunoscute şi recomandate de părintele duhovnicesc sau de duhovnic, care nu poate fi dascăl al pocăinţei pentru alţii, dacă nu este şi trăitor al ei pentru sine, pentru propria mântuire.
În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoşi au devenit, prin multă pocăinţă, sfinţi vindecători de boli ale trupului, iar alţii au devenit păstori duhovniceşti şi vindecători de suflete rănite de păcate şi patimi. Aşa a fost, de pildă, Fericitul Augustin (†420), care în tinereţe a avut o viaţă agitată şi plină de ispite, dar s-a convertit la credinţa creştină şi a devenit un mare dascăl al pocăinţei şi un înţelept păstor de suflete, încât spunea: "Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi". Vedem, de asemenea, că Sfântul Apostol Pavel, după ce a prigonit Biserica lui Hristos, s-a convertit şi a devenit creştin, iar apoi "a convertit" toate energiile sale sufleteşti, toată înţelepciunea, toată cultura lui teologică şi laică spre mărturisirea şi slujirea lui Hristos şi a Evangheliei Sale. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare slujitor al ei, apostol-misionar şi păstor de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost şi el un mare dascăl al pocăinţei, zice despre convertirea Sfântului Apostol Pavel: "Vezi cât de mare este harul pocăinţei? A pus lupul să păzească oile". Deci această schimbare radicală a felului omului în bine este în primul rând lucrarea Duhului Sfânt, omul fiind numai vasul care poartă în el harul dătător de viaţă nouă, numai sfeşnicul care poartă lumina mântuirii. Slujirea de duhovnic sau de părinte duhovnicesc este mare, pentru că mare este şi bucuria când un păcătos pocăit dobândeşte iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică. Mare este şi binele pe care pocăinţa sinceră a păcătoşilor îl aduce în familie, în Biserică şi în societate, deoarece astfel scade răutatea şi creşte bunătatea între oameni.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru marele dar al pocăinţei şi al iertării păcatelor dat oamenilor de iubirea Lui smerită şi milostivă. Amin.
Note:
1 Sermo 295, 2-3; PL 39, col. 1349-1359, cf. pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Sibiu, 1939, p. 188.
2 Vezi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 144.
3 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 6.
4 Vezi Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 74.
5 Aşa a numit Pocăinţa Sfântul Grigorie de Nazianz (†390).