Ierusalimul – note de pelerinaj (II)

Când, în sfârșit, ai ajuns, constați că realitățile din teren nu seamănă deloc cu cele descrise cu ceva vreme în urmă la telefon. O cameră joasă, un pat incomod și o mare-mare lipsă de aer; geamul, cât la un coteț de găini. Aerisirea lipsește, nici vorbă de aer condiționat, nici de umbră. Gazda, o femeie înă­crită de viață, răsucește în scrumieră țigara, dând cu indolență din umeri: „Nu vă place, ple­cați!... Dar dacă stați, vreau banii înainte! Pentru o zi-două nu primesc... Și ce, nu vă descurcați în oraș?! Ce-mi pasă mie?” Femeia mijlocitoare privește în jos, vinovată, jurând că se lasă de mijlociri. Aerul prietenesc cu care ne-a însoțit până acum i s-a risipit într-o clipă.

Și nu mai ai acoperiș de înnoptat, nici călăuză! Decât pe bunul Dumnezeu. Și marea aceasta de oameni din jur, o mare de necunoscuți cu vorba aspră, imposibil de priceput, prin care aștepți ca Dumnezeu să-ți vorbească! Amintirile răsar ca niște colace de salvare care nu mai salvează. Amintirile vechilor drumuri și repere, cu refugiile și călăuzele lor, care nu-ți folosesc. La Ierusalim, drumurile se schimbă tot timpul. Și călăuzele. Și locurile de înnoptat, căci „vulpile au vizuini, iar păsările cui­buri”. Nu privi înapoi! Prin cine-ți va vorbi Dumnezeu?

Călugărul rătăcitor

Hramagiul sfătos, un ascet când în haine de dac, când în straie cvasicălugărești, are obiceiuri bizare. Școlit și elegant în purtări, vagabond pe la toate hramurile și parastasele din România, a învățat bine lecția supraviețuirii ca pelerin la Ierusalim și oriunde. Se vrea mereu liber și plin de „sfaturi folositoare”. Invită pe toată lumea: „Haideți la Ierusalim, fraților! La Sfânta Sfintelor!” Unii îl iau în serios, alții nu. Cine să se încurce cu un „călugăr fără metanie”, cu domiciliu incert, gata să doarmă pe stradă?

„Andronic, salvează-ne!” Nu mă așteptam să răspundă atât de repede. E de-ajuns un strigăt și Andronic răspunde. „Veniți, fraților! Lăsați bagajele în spatele plăcuței cu «Trecerea oprită». Nu vi le ia nimeni! Diseară vin și eu.” Nu știi niciodată ce-i în spatele plăcuțelor cu „Trecerea oprită”: iată o primă rețetă de supraviețuire. Andronic ne-a adus la cel mai regesc adăpost pe care și l-ar putea dori un pelerin venit la Ierusalim. Dincolo de intrarea modestă, o scară urcă la două niveluri: o minusculă bise­rică, o grădină suspendată cu palmieri, lămâi și portocali - aseme­nea grădini sunt frecvente aici -, iar mai sus, casa de oas­peți. Ferestrele noastre se deschid chiar către Sfânta Sfintelor: cupola Bisericii Sfântului Mormânt o vedem în fiecare dimi­neață, în fiecare seară și noaptea. În sunetul de clopote ale Sfântului Mormânt ne culcăm, dormim, ne rugăm, ne trezim. Chemările clopotului îmi străbat somnul ca o pânză de borangic, făcându-l transparent, purtat între cer și pământ, printre apele cerului. Clopotul Sfintei Sfintelor mi se imprimă în minte, răsunând de acum dinăuntru, dând un alt ritm și o altă densitate vieții lăuntrice. Și asta, pentru multă vreme. Cât de aproape de inima Sa te poate primi Dumnezeu!

Călăuza

Mixtură de hippiot și „rasofor fără rasă”, Andronic e un ascet, aproape un înțelept; te citește din priviri și îți spune în față ce gândește despre tine, cu citate din Biblie și fără menajamente. Nu te mira dacă, pe tonul cel mai egal, te amenință cu flăcările iadului; ori te ironizează tandru: are un pic de dreptate în tot ce spune. Andronic găsește soluții acolo unde nimeni nu are. Știe toate traseele, autobuzele și șe­ru­turile (microbuzele) la locurile sfinte. Cu­noaș­te chioșcurile cu hărți gratuite și magazinele care lasă seara marfa mai ieftin sau gratis. Ne aduce seara acasă saci cu chifle gratuite și mere. Știe orarele slujbelor la toate bisericile din regiune. Este călăuza perfectă, dacă ai puterea să mergi în ritmul lui, răbdarea să nu întrebi încotro te duce și stoicismul să-i suporți ocările. Nu disperă niciodată și nu se enervează. Dar libertatea excesivă, apucăturile ciudate și rebeliunea ascunsă sub hainele semicălu­gărești îl vor face să fie dat afară din raiul în care chiar el ne-a adus. Cunoscând legile nescrise ale locului, Andronic a încălcat altele, tot nescrise, dar mai importante. Sosirea noastră a făcut ca gazđa să-i observe excentri­citățile pe care până atunci nu le băgase în seamă. Ne simțim vinovați fără vină.

Andronic primește și dă milostenie într-un ritm care de­pășește posibilitățile și nevoile celor din jur. Binele făcut fără măsură se transformă în rău, riscând să pericliteze buna așezare a locașului de pelerini; milostenia cu de-a sila degenerează în haos. Încercăm o reconciliere, dar excentricul pelerin nu cedează, convins fiind că îm­plinește porunca evanghelică. Andronic dă, dar nu primește sfaturi. Va pleca din acest rai și va dormi unde numai el știe. Ne întâlnim din când în când ba la Sfântul Mormânt, ba pe Via Dolorosa, ba pe Muntele Măslinilor, la hramul mănăstirii din vârf, Eleon, unde tot el ne dă curaj să intrăm la masa de praznic. „Să cunoașteți și voi cum e un hram rusesc!” Într-adevăr, nu am fi avut curaj să intrăm fără el. Vorbește de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are haine noi, tot cu aspect monahal, și o încălțăminte culeasă de nu se știe unde. Își oferă gratuit telefonul cu număr de Israel. Răspunde la orice întrebare, mai puțin la fatidica „Unde dormi?”. Dumnezeu știe! Descins, parcă, dintr-un incert Ev Mediu, Andronic își are înțelegerile sale cu Dumnezeu, cu Care pare să poarte un troc original, mai intens decât cel al credincioșilor de rând. Autentic, neautentic? Cine poate să judece?! Am învățat de acum: la Ierusalim nimic nu este ceea ce pare.

Pierderea călăuzei

Și ai rămas și fără a doua călăuză! Falsele călăuze dispar după ce-și lasă mai întâi amprenta pe drumul tău de lumină. Și pe nesimțite te conduc către inima Domnului. Aceasta ți-e odaia de înnoptat. La orice oră din zi și din noapte te poți închina la Sfântul Mormânt. Cine și-ar fi putut închipui? Acum bat clopotele pentru liturghia de noapte, dar ești prea obosit pentru a priveghea câteva ore în biserică; dar te vor priveghea ele pe tine. Orele.

O rumoare de șoapte tot mai dense se adună în curtea bisericii, apoi se sting în câteva clipe. Ca la un flash-mob duhovnicesc, pelerini de toate națiile, adunați ca la o chemare, au intrat în biserică. Pe câțiva ai să ajungi să-i re­cunoști, fără a-i cunoaște de fapt, în toate aceste zile: călugărițe rusoaice și românce solitare, uscate femei evlavioase și bărboși pelerini: îi privești în ochi și ei te privesc, pe unii îi saluți cu „Hristos a înviat!” în orice limbă îți vine și vezi că-ți răspund în aceeași limbă: limbajul Ortodoxiei e universal, iar la Ierusalim asta se simte cu atât mai mult. Îi descoperi prin aceleași locuri pe unde mergi și tu. Când îi zărești în furnicarul de străduțe acoperite, care încă te amețește, știi că nu ești pierdut. Sunt oamenii-laitmotiv ai închinării tale.

Ai să ajungi să recunoști și șoaptele din jurul Mormântului, care au ceva din zgomotul mării: ba se amplifică polifonic, ba se domolesc, mereu altele și mereu aceleași: șoapte poliglote și dense, semirostite, expresie a acelei stări de așteptare luminoasă și nădăjduită pe care numai aici o întâlnești. Se sting ușor, absorbite de fluxul de pelerini care intră înăuntru. Incantațiile slujbei încep înainte să adormi. Fragmente de ectenii în grecește, în rusă, în română. Nu apuci să le distingi până la capăt, căci le absoarbe imediat Cerul de sus, într-o sete incantatorie pe care numai aici o găsești. Le preiei hipnotic, ca să fii legănat de ele pe toată durata nopții, în somn. Un somn vertical, purtat de mișcări ascendent-descendente de aer, încât nu știi dacă-i vis sau stare de veghe. Ești absorbit și tu, ca un cuvânt al rugăciunii altora, de setea incantatorie a Cerului. (va urma)