„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos propovăduieşte Împărăţia cerurilor, aceasta fiind tema centrală a predicii Sale. Şi, pentru că ea este greu de înţeles, le vorbeşte ucenicilor Săi, zicând: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8, 10). Domnul a tâlcuit adesea El Însuşi pildele rostite pentru ca oamenii să înţeleagă adevărul de credinţă pe care acele cuvinte îl conţineau. Pilda semănătorului cuprinde una dintre temele teologice dificile, ce se adresează tuturor oamenilor, din toate timpurile.

Avem în faţa ochilor mulţimile de oameni simpli ce însoţeau şi ascultau cuvântul Dumnezeiescului Învăţător. Nici ucenicii Lui nu erau dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului, ci erau simpli, pescari, şi între ascultătorii Săi erau şi agricultori. Alegerea Sfinţilor Apostoli şi faptul că ei au ajuns la un asemenea grad de înţelegere, încât au putut să propovăduiască mai departe mulţimilor, este dovada că „nici lipsurile, nici simplitatea... nu sunt piedică pentru zidirea virtuţilor şi pentru cunoaşterea dumnezeieştilor cuvinte şi ale tainelor duhului”. Căci şi cel mai simplu om, dacă arată râvnă, „poate nu numai să cunoască învăţătura dumnezeiască, ci şi să devină el însuşi învăţător pentru alţii, prin darul lui Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Palama). Pentru cel care arată trândăvie şi nepăsare, cuvintele Domnului vor rămâne departe de sufletul lui şi, auzindu-le, nu le va înţelege. Căci adevărata cunoaştere şi înţelegere, cea care devine lucrătoare prin faptă, este grea.

Pentru lucrătorii ogoarelor, ce trudesc să avem noi pâine, cuvintele Pildei semănătorului au o semnificaţie puternic înrădăcinată în viaţa lor. Iar pentru preotul care seamănă cuvintele dumnezeieşti şi nestricăcioase, ogorul sufletelor este pregătit în orice vreme şi aşteaptă să primească cuvântul mântuitor al Evangheliei.

Semănătorul este Însuşi Domnul. Dar de unde poate ieşi Cel ce este pretutindeni şi unde poate veni Cel ce nu este nicăieri? Ne spune Mântuitorul Însuşi: „Ieşi-am de la Tatăl şi am venit în lume” (Ioan 16, 28). Fiul a ieşit din sânul părintesc şi a venit în lume, fără să se despartă de Tatăl. S-a pogorât din cer pe pământ şi s-a arătat în trup, luând firea omenească. A semănat sămânţa Sa, graiul vieţii veşnice, cuvântul învăţăturii, ne-a dat poruncile nemuririi, ne-a vestit învierea şi ne-a propovăduit Împărăţia cerurilor. Acestea toate pot fi înţelese prin cuvântul sămânţă. Sfântul Apostol Petru mărturisea: „Doamne..., Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Domnul seamănă continuu cuvântul Său, sămânţa învăţăturii mântuitoare. Şi propovăduitorii Bisericii noastre seamănă cuvintele Domnului în urechile şi în inimile păstoriţilor lor. Dar cuvântul propovăduit nu este în primul rând al preotului, ci al Domnului. Sfântul Apostol Pavel le cerea Efesenilor: „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt când voi deschide gura mea, ca să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6, 19).

Inimile oamenilor sunt ţarina care primeşte seminţele duhovniceşti

„Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5-6).

Unele seminţe cad pe cale, lângă drum, şi sunt călcate în picioare şi bătătorite de gândurile rele, de patimi şi de slujitorii diavolului. Calea, călcată de picioarele oamenilor, nu primeşte într-însa sămânţa, aşa cum cei împietriţi cu inima ­nicidecum nu primesc cuvântul şi, deşi aud, „nu iau aminte” (Sfântul Teofilact). Aşadar, „sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea căzută lângă drum sunt oamenii care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crescând, să se mântuiască” (Luca 8, 12).

Alte seminţe cad în loc pietros şi, „din pricina micimii sufleteşti şi împietririi inimii, nu pot să ajungă la maturitatea desăvârşirii lor, a seminţelor învăţăturii şi nici nu pot să rodească rod spre viaţa veşnică”. Din neputinţa omenească, în ispite, slăbesc. Sunt, spune Domnul, „aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă” (Luca 8, 13).

Unele seminţe cad în pământ mărăcinos, „din pricină că au drept roadă câştiguri şi bogăţii şi desfătări vremelnice şi toate cele care odrăslesc din acestea”. „Sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc” (Luca 8, 14).

Iată, semănătorul a ieşit să semene sămânţa sa. Unele seminţe au căzut pe lângă cale, adică au ajuns în inima celor care nu umblă pe calea Domnului. Ele au fost călcate în picioare de cei care umblă pe căile diavolului şi au fost mâncate de păsările cerului, adică de duhurile răutăţii. Aşa sunt oamenii la care nu ajunge Cuvântul lui Dumnezeu. Alte seminţe au căzut pe piatră, adică în inima împietrită şi slabă, în care cuvântul nu pătrunde adânc şi este dezrădăcinat repede. Iar planta se vestejeşte, căci nu are umezeală. Sunt cei care aduc cu bucurie, pentru o vreme, slavă lui Dumnezeu, dar în ispite, neputând să rabde, având totuşi voinţă liberă, renunţă. Alte seminţe au căzut între spini şi mărăcini, adică în inimile preocupate cu totul de cele trupeşti, vremelnice, care caută plăcerile veacului. Şi, un timp, cresc împreună cu spinii şi mărăcinii. Dar cei din urmă le sufocă, le înăbuşă. Pe toţi aceştia, Domnul îi aruncă de la Sine.

Cea de-a patra sămânţă „a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”

„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca 8, 8 şi 15). Dacă unii primesc cuvântul, dar nu rabdă în vremea venirii asupra lor a ispitei, în schimb, cei care au inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi îl înmulţesc. Ei sunt râvnitori şi nu se abat de pe calea bună, nu lucrează nimic din cele ce le-ar putea primejdui mântuirea, ci rămân statornici în credinţa primită, nu se lasă duşi în ispite, ci se leapădă de plăcerile şi de viaţa trecătoare.

Dar cum ar trebui să înţelegem cuvintele: `Cine are urechi de auzit să audă?” (Luca 8, 8) Desigur, toţi avem urechi şi toţi auzim, dar nu toţi vrem să auzim cuvântul mântuirii. Iar cei care aud nu numai cu urechile, ci şi cu mintea şi cu conştiinţa, aceia au urechi de auzit. Ei duc la îndeplinire poruncile Domnului. La această ascultare suntem chemaţi cu toţii. Domnul nu a ieşit „ca să are ţarinile cele raţionale” şi să desţelenească inimile şi cugetele noastre. „Desţelenirea sufletului se cuvine să fie făcută de către noi” (Sfântul Grigorie Palama), prin pocăinţă, prin mărturisirea păcatelor, prin depărtarea de tot ce este rău.

Pilda semănătorului este şi un îndemn adresat fiecăruia dintre noi ca să arătăm în toată fapta roade vrednice de pocăinţă, întorcându-ne de la rele. Vom fi astfel în stare să primim şi noi sămânţa cerească a cuvântului vieţii.

Cuvântul lui Dumnezeu rămâne viu şi actual

Păsările rele ale cerului, care mănâncă sămânţa bună, sunt păcatele făcute cu gura, vorbirea deşartă, minciuna şi celelalte asemenea. Orice cuvânt rostit este înaripat. Când însă cuvântul iese din vistieria rea a inimii omului, prin gură, desparte sufletul de sfinţenie. De aceea, să luăm seama ca un astfel de cuvânt să nu iasă din gura noastră.

Sămânţa căzută între spini ne trimite cu gândul la cei prea preocupaţi de grijile vieţii, de bogăţii şi de plăceri. Aceştia nu mai sunt în stare să-L asculte pe Domnul, nici să-şi deschidă urechile şi inima pentru a primi roua cuvintelor învăţăturii Duhului. Inima omului preocupat de cele trupeşti şi de grijile vieţii se va împietri, asemenea pământului ars de soare. El nu va putea primi învăţătura dumnezeiască mântuitoare. Cel care se foloseşte însă cu înţelepciune de toate cele lumeşti va asculta cu folos şi va lucra plin de râvnă şi pe cele cereşti. Va fi asemenea „bărbatului înţelept, care a clădit casa lui pe stâncă” (Matei 7, 24).

Toţi creştinii sunt chemaţi să smulgă din rădăcină şi să arunce din sufletul lor spinii şi mărăcinii păcatelor, care au crescut acolo din cauza vieţii lor păcătoase şi plină de plăceri. Sunt chemaţi să desţelenească ogorul sufletului lor, pentru ca Domnul să sădească într-însul sămânţa mântuitoare a cuvântului.

Dumnezeiescul Învăţător ne cheamă să avem inima deschisă

Când omul înfruntă greutăţile şi suferă, primind ajutorul lui Dumnezeu, el ajunge să primească cu mai multă bucurie şi cuvântul Evangheliei. Pământul sufletului lui este pregătit să-L primească pe Domnul. Din păcate, adeseori noi nu arătăm destulă râvnă în ascultarea acestui cuvânt. Îl primim cu entuziasm, ne impresionează câteva clipe, dar la ieşirea din Sfânta Biserică revenim la vechile preocupări şi ne lăsăm copleşiţi, ca de un torent, de grijile cotidiene. De aceea, suntem chemaţi să reflectăm asupra obiceiurilor noastre şi să vedem dacă rodeşte în noi cuvântul lui Dumnezeu ca într-un pământ bun şi dacă faptele noastre sunt vrednice de răsplata mântuirii.