Imnurile iubirii
La început a fost Cuvântul. Apoi, au apărut și cuvintele noastre. Dar care a fost prima: poezia sau proza? A fost mai întâi poetul sau istoricul? Imnograful sau naratorul? La început a fost poezia, pentru că la vremea respectivă oamenii simțeau mai mult decât gândeau. Simțirea lor dădea naștere imnurilor religioase, cronicilor în versuri, sfaturilor în puține cuvinte, totdeauna armonios dispuse. Apoi, simțirea a început să fie dominată de gândire și așa au apărut codurile de legi, povestirile istorice masiv documentate, micile povestiri și romanele. Simțirea sufletească s-a condensat tot mai mult până când poezia a fost sufocată și trimisă în rândul scrierilor „neserioase”. Un autor de cărți științifice, un scriitor de romane, un funcționar care „creează” și semnează tot felul de hârtii au ajuns mult mai de preț decât un poet. Poeții sunt visători, inutili, necitiți, veșnic sentimentali. Poeții nu gândesc. Iar astăzi, când ni se cere atât de mult să cugetăm fiecare gest al vieții noastre, poezia este mai ignorată ca oricând. Însă dragostea poate fi ignorată? Și ce poate fi mai frumos decât o poezie în care condensezi toate sentimentele tale, toate gândurile tale, toate aspirațiile tale? Și totuși, nimeni nu mai scrie astăzi marele poem al vieții sale decât în proză... O proză de slabă calitate, trebuie să o recunoaștem.
Acum optsprezece ani, pe data de 16 septembrie 2000, trecea la cele veșnice unul dintre ultimii mari poeți români, Ioan Alexandru. Rareori poți vedea poezii cu un bogat conținut teologic asemenea celor scrise de mâna lui. Au un aer al vechimii, al vremurilor de la începutul creării omului, ca primele imnuri pe care Adam și Eva le-au dedicat în multa lor iubire lui Dumnezeu Însuși pe când încă nu gustaseră din pomul cunoștinței binelui și răului. „Iar că iubirea mai poate să vieze / e singur semn că totul nu-i pierdut / în umbra de căpițe la nămieze / miroase-a rai ulciorul ne-nceput. // Numai să am răbdare-n priveghere / milă în jertfă, sare în cuvânt / Prin iubire țin de Înviere / de mireasma celuilalt pământ” („Durată”, în: Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, București, Ed. „Ioana”, 1995, p. 21).
Iubirea singură adună
Cu toții am scris măcar o dată o poezie sau, dacă nu am avut această ocazie, când ne-am mărturisit iubirea sau prețuirea pentru o altă persoană, am folosit un limbaj foarte apropiat de cel poetic. Cumva, iubirea se împărtășește prin vers, printr-o bogăție de adjective sau imagini frumos împodobite, printr-o revărsare tainică a cuvintelor. Asemenea poemului „Iubirea singură adună”, un veritabil imn religios scris de poetul Ioan Alexandru, în care cuvintele ies parcă din inima transfigurată a poetului: „De nu aș fi din apă și din duh / născut adică din iubire / la ce sălaș în acest vas de lut / să se destrame în nemărginire. // Se sfarmă toate și se strâng / Stânci crapă, văile răsună / Seacă izvoarele pe rând / Iubirea numai singură adună. // Atomi se descompun și nu revin / Două zile nu stau împreună / Amarul intră și-ntr-un strop de vin / Iubirea numai singură adună. // Numai iubirea nu se împuțină / Pe unde-a fost de-a pururi o să vină / Iubirea nu-ncetează niciodată / Unde sunt doi al treilea s-arată // E numai sporul milei în iubire / Pe cât se dă, pe-atât e dăruire / Râuri se duc cocori din zare-n zare, / Rămâne dragostea nepieritoare // Acest pământ în cosmos se mai ține / numai pe jertfa dragostei divine / Trăim din ea cu fiecare-n parte / Dar nu se dă decât fără de moarte // Chiar dacă mori iubind cu bucurie, / Stă în puterea dragostei să-nvie / Sfârșitul în iubire-nseamnă nuntă / Când Mire și mireasmă se-nveșmântă / Să fie toți și toate împreună, / Iubirea numai singură adună” („Iubirea singură adună”, în: Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, pp. 49-50).
„Poetul a murit. Cuvântul trăiește”, scria Gillbert Highet despre Catullus, amintind că în scrierile acestuia apare pentru prima oară cuvântul „sărut” (cf. Gilbert Highet, Poets in a Landscape, Harmondsworth, Penguin Books, 1959, p. 17). Și dacă astăzi ne amintim cu drag de poetul Ioan Alexandru, este pentru că ne-a transmis prin poemele sale o uriașă experiență spirituală. O bucurie duhovnicească în versuri. O iubire nesfârșită care se scrie încă în strofele de aur ale eternității...
„Nu cu sabia, nu biciul, nu lanțul / nu pumnul desfigurând firea / Candela iubirii să ne aprindem / unii altora nădăjduirea” (Vasile Lucaciu, p. 85).