În audienţă la Dumnezeu

Evanghelia duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare) Matei 14, 22-34

22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.

24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.

27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!

31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

Textul Evangheliei acestei duminici este, de fapt, o continuare a relatării minunii înmulţirii pâinilor. Evanghelistul Matei ne transmite un amănunt mai greu de sesizat la o lecturare superficială a textului sacru, dar extrem de important pentru viaţa creştină şi anume că, înainte de săvârşirea înmulţirii pâinilor, Iisus şi-a înălţat ochii spre cer.

În limbaj biblic a înălţa ochii spre cer înseamnă a se ruga. În majoritatea cazurilor de vindecări miraculoase sau învieri din morţi, săvârşite de Domnul, Evanghelia ne atenţionează că Iisus, ca Dumnezeu, putea face orice, dar ca om se ruga de fiecare dată, atât înainte, cât şi după săvârşirea unei lucrări. Aşadar, şi după minunea înmulţirii pâinilor, Domnul Hristos s-a suit în munte ca să se roage singur. Dacă în public El s-a rugat întotdeauna în taină încât abia din gestul înălţării privirii spre cer cei prezenţi îşi dădeau seama că se roagă, după încheierea misiunii în acel loc s-a retras imediat pentru a se putea reculege de unul singur şi a dialoga cu Părintele ceresc.

Sf. Ioan Gură de Aur zice că Iisus s-a retras de zgomotul lumii ca să ne dea nouă exemplu că se impune a ne ruga fără împrăştierea minţii şi fără a atrage atenţia oamenilor asupra noastră.

Rosteşti, dar ştii ce rosteşti?

Evanghelistul ne spune că s-a rugat de cu seară şi până spre a patra strajă din noapte. Cum la evreii care atunci se aflau sub stăpânirea romană, timpul nopţii era împărţit în câte 4 străji a câte 3 ore, cam cât putea să stea de strajă un soldat, fără pericolul de a dormi în post, înseamnă că Iisus s-a rugat de cu seară până pe la orele 3-4 dimineaţa.

Evanghelia ne relatează că Iisus se retrăgea în mod constant ca să se roage, iar nu accidental, căutând momentele şi locurile cele mai prielnice rugăciunii, reculegerii şi meditaţiei. Şi nouă ne-a recomandat Iisus ca atunci când ne rugăm să n-o facem oricum, ci să ne retragem în camera cea de taină a inimii şi să închidem bine uşa tuturor simţurilor pentru a nu fi tulburaţi de multele griji şi împrăştieri lumeşti.

Un mare trăitor al rugăciunii din perioada monahismului egiptean zicea că: „precum este cu neputinţă a-şi vedea cineva chipul în apa cea tulbure, aşa şi sufletul, de nu se va curăţa de gândurile cele străine, nu va putea să se roage cu mintea”. Dacă atunci când dialogăm cu oamenii se impune respectarea unui minimum de reguli, tot aşa şi când dialogăm cu Dumnezeu.

Din experienţa profetului Ilie care nu L-a văzut pe Domnul nici în vijelia năprasnică ce despica munţii şi sfărâma stâncile, nici în cutremur, nici în foc, ci numai în adierea de vânt lin (III Regi, 19, 11-12) învăţăm că Dumnezeu nu poate fi întâlnit în frământări, în agitaţia mulţimilor, ci în linişte, în cămara sufletului care poate fi inima ce trebuie şi ea ţinută departe de orice agitaţie ce poate veni prin intermediul simţurilor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul sublinia că partea cea mai esenţială şi necesară a rugăciunii rămâne atenţia şi luarea-aminte la ceea ce rosteşti.

Oamenii de roagă de când lumea

Despre rugăciune se poate spune, ca şi despre monahism, că nu este exclusiv apanajul creştinismului, ci a apărut din timpuri imemoriale, fiindcă, într-un fel sau altul, s-au rugat şi se roagă toţi oamenii. În aproape toate religiile lumii, rugăciunea a avut şi are un sens sacru de dialog al omului cu divinitatea. În concepţia lui Evagrie Monahul, rugăciunea este ridicarea minţii şi a voii către Dumnezeu, este vorbirea sau dialogul cu Dumnezeu. Ea mai poate fi numită şi un fel de audienţă divină. De aceea, când ne prezentăm înaintea Sa, să nu o facem oricum. Rugăciunea nu însemnă doar realizarea intenţiei bune de a ne ruga, ci trebuie să strigăm din inimă către Dumnezeu, aşa cum făcea profetul Moise, despre care se spune că nu i se vedeau nici buzele mişcându-se la rugăciune şi Dumnezeu i-a zis: „ce tot strigi aşa către Mine pentru poporul acesta?”. Ori să strigăm ca şi regele David care, mustrat de cuget pentru grelele păcate săvârşite, striga neîncetat: „Zideşte în mine o (altă) inimă curată… Doamne!”.

Pentru a ne ruga cum trebuie să ne raportăm mereu la cuvintele apostolului iubirii care zice: „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneala la Dumnezeu, şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (I Ioan 3, 21-22). Mesajul apostolului ar fi acela că rugăciunea nu încape în acelaşi loc cu păcatul.

Regele David, numai după ce s-a pocăit de păcatele lui, a avut curajul să spună: „dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps. 66,18), iar Isaia duce şi mai departe învăţătura când scrie: „Mâna Domnului nu este prea scurtă ca să poată să izbăvească, şi nici urechea Lui prea tare ca să nu audă, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui” ( Is. 59,2).

O altă condiţie a primirii cererilor noastre este să nu judecăm pe alţii nici când ne rugăm, asemenea fariseului din pilda Domnului, ci să avem mereu în minte ideea că cu cât cineva vrea să-L imite pe Hristos, cu atât va judeca mai puţin sau deloc pe alţii. O rugăciune a Sf. Efrem Sirul zice: „Doamne dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu!”.

Cât, cum şi de ce trebuie să se roage preoţii şi episcopii

Cine trebuie să se roage? Evident că tot omul credincios are această chemare, fiindcă Domnul ne-a spus tuturor să ne rugăm neîncetat, iar dacă nu putem neîncetat, măcar s-o facem cât mai des posibil. Mai mult decât toată lumea, însă, trebuie să se roage conducătorii spirituali ai Bisericii, în primul rând episcopii care-l au ca model pe arhiereul Vechiului Testament Samuel, care şi după ce nu a mai activat ca judecător zicea: „Eu nu îmi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” ( I Regi 12, 23). Prin urmare, pentru un lider spiritual, a înceta să se roage este un păcat, iar rugăciunea trebuie privită ca obligaţie şi nu ca o opţiune.

În primul rând, episcopii şi preoţii trebuie să se roage neîncetat pentru cei peste care au fost puşi să-i conducă şi să nu se roage doar atunci când sunt solicitaţi ori numai când sunt plătiţi sau, şi mai grav, doar în funcţie de cât sunt plătiţi, şi nici să nu se uite la poziţia socială a celui pentru care trebuie să se roage.

Primul folos al rugăciunii este sporirea credinţei, a iubirii pentru aproapele şi a smereniei, virtuţi fără de care nimeni nu poate fi un autentic Păstor după inima lui Dumnezeu, ci cel mult un mercenar. O mare ispită pentru conducătorii spirituali, când se roagă în public, este aceea de a încerca să fie pe placul celor prezenţi la rugăciune, şi în acest scop de multe ori unii îşi mlădiază glasul ori se străduiesc din răsputeri să-şi etaleze calităţile muzicale ca să gâdile simţul artistic al ascultătorilor şi în felul acesta rugăciunea devine un fel de spectacol ieftin, dar gustat în mod deosebit de demoni. Dacă vrei să te rogi cu adevărat, roagă-te ca să fii pe placul lui Dumnezeu. Nu poate fi bucurie mai mare decât a conştientiza că poţi dialoga nestingherit cu Dumnezeu în orice vreme, în orice împrejurare şi să fii convins că El te ascultă şi că, mai devreme sau mai târziu, va răspunde solicitărilor tale.

Dumnezeu, după cum vrem noi sau noi, după cum vrea Dumnezeu?

Pentru ce şi pentru cine să ne rugăm? În primul rând, să avem în minte cuvintele lui Iisus care cerea mereu să fie preamărit Părintele cel ceresc, iar în al doilea rând, să se facă şi cu noi voia lui Dumnezeu. Sunt foarte elocvente cuvintele Fericitului Augustin care se ruga astfel: „Doamne, ajută-mi să împlinesc voia Ta ca şi când ar fi voia mea!”. Din păcate, de multe ori, avem tendinţa de a ne comporta în raport cu Dumnezeu întocmai ca nişte copii alintaţi, care vor ca întotdeauna părinţii să le ofere totul şi să le împlinească orice moft. Nu de puţine ori mai şi uităm de Dăruitor. Aşa cum spune T. Spidlik care-l citează pe Abraham Lincoln: „Dumnezeu îl ajută întotdeauna pe cel care cere. Dar să nu uităm niciodată că trebuie să ne rugăm pentru a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu ca Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi”.

Dacă privim în jurul nostru observăm că anumite daruri ni le dă Dumnezeu în mod gratuit fără să le cerem, însă pentru altele este nevoie şi de rugăciunea noastră ori a semenilor noştri care pot fi mai aproape de El, printr-un spor de credinţă ori sunt mai dispuşi de a se ruga. Dacă unele daruri le-am primit din oficiu, se înţelege că pentru acelea nu ne mai rugăm, ci cel mult se cuvine să-I mulţumim.

Totuşi, pe primul loc rămâne…

Cum Hristos a spus să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor înseamnă că prioritară rămâne cererea de a ne mântui sufletul. Evangheliile ne relatează adesea de rugăciunile unora pentru alţii, în special ale mamelor pentru copii, unele dintre acestea fiind îndeplinite pe loc deoarece erau expresia iubirii pentru aproapele şi erau şi necesare, altele nefiind îndeplinite deoarece nu erau conforme cu voia Domnului (vezi cererea mamei fiilor lui Zevedeu!).

Din prezentarea întâmplării relatate în fragmentul evanghelic de mai sus conchidem că Dumnezeu îngăduie să vină încercări asupra noastră, ca furtuna peste Apostoli, pe lac, pentru a alerga cât mai grabnic la Dumnezeu după cum zice psalmistul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate din el şi Mă vei preaslăvi” (Ps. 49,16).