În filme

Dintotdeauna mi-am dorit să joc în filme. Să trăiesc în ele, mai bine zis. Și exact asta mi se întâmplă. În viața reală doar mănânc și dorm. Mâncarea din filme nu ține de foame și-n somnul pe care-l dormi acolo, nu poți să visezi. Ai putea, dacă ți-ai pune asta în minte, dar n-ai face decât să te întorci la realitatea de care tocmai ai fugit.

Toate filmele, indiferent de subiectul lor, sunt despre această fugă. Chiar și cele în care stai tot timpul pe loc, așa cum stau eu în filmul ce tocmai a început să ruleze. Cei din sală habar n-au că ochii celor de pe ecran pot să-i vadă, nu numai invers, cum cred probabil dumnealor.

Am primit, ca de obicei, rolul principal. Singurul, de altfel, din toată distribuția. Eu sunt toate personajele. N-am de făcut mare lucru. Doar să fiu trist. Doar să pară că n-am pe nimeni, ceea ce nu e deloc greu, pentru că n-am. Mi-au murit părinții de mult. Frați și surori n-am avut. Nevasta și copiii m-au părăsit. Am auzit, nu știu unde, spunându-se că eu i-aș fi părăsit pe ei. Poate. Au trecut însă atât de mulți ani de atunci, că am și uitat cum a fost. A trebuit să uit, ca să-mi pot folosi memoria pentru învățarea scenariului după care joc.

E scris întotdeauna de alții, chiar și la filmul de acum, în care n-am nici o vorbă de rostit, doar să tac și să visez mereu, cu ochii deschiși, nu în somn, că mâine va fi altfel, că o s-o văd apărând prin ploaia ce cade afară, adică între geamul pe care privesc și spectatorii din sală, pe femeia de care o să mă îndrăgostesc, că nu sunt chiar atât de bătrân încât să mi se refuze acest drept, că nu e niciodată prea târziu pentru asta.

Stau la geam și privesc cum trece timpul. Cu fiecare picătură de ploaie, o clipă. Mii de clipe, care se adună în zile și ani. Privesc, când mă uit la ploaie, la viața mea ce se duce întruna spre trecut. Nu pot nicicum s-o opresc. Nu e prevăzut în scenariu. Și ea nu apare de nicăieri. Poate că n-am așteptat destul. Chiar despre asta e filmul în care joc acum. Mă joc pe mine însumi, de fapt. De aceea și simulez atât de credibil singurătatea și deznădejdea. Dacă s-ar opri ploaia, măcar un pic, aș putea să disting mai ușor fețele celor din sală. Înainte de a apuca filmul să se termine. Se termină ploaia mai înainte, astfel că izbutesc să văd cât se poate de clar chipurile spectatorilor din primele rânduri. Nu se uită, așa cum mă așteptam, nici unul la filmul de pe ecran. Adică la mine.

Sunt, din câte pot să-mi dau seama, perechi de îndrăgostiți ce se strâng cu patimă în brațe. Parcă vor să-mi facă în necaz. Ce-ar fi să-i privesc mai de aproape? Ies iute din casă și trec fuga prin ploaia care s-a pornit din nou, până ajung la pânza albă a ecranului. Bine că am un cuțitaș la mine. O sfâșii de sus până jos și trec dincolo de ea, pregătindu-mă s-o iau spre fundul sălii printre rânduri. Se aprinde însă chiar atunci lumina și, dând cu ochii de mine, spectatorii se ridică de pe scaune și încep să strige: Înapoi! N-ai ce să cauți aici! Du-te în locul de unde ai venit, până ce nu-ți stâlcim mutra!

Cum ce caut?, încerc să le câștig bunăvoința. Știți bine ce! Dar nu e nimeni dispus să mă asculte. Mă pomenesc cu o ploaie de umbrele în cap. Parcă era mai cumsecade ploaia cealaltă. Mă întorc cu sufletul leoarcă de lacrimi înapoi pe ecran. Filmul continuă. Continuă și așteptarea mea. S-a oprit iarăși ploaia. Începe să se însereze.