In memoriam: Ascult vocea lucrurilor
Toţi înaintaşii noştri mai apropiaţi ori de acum trei sute de ani, aliniaţi în cimitirul de la Paşcani - lângă părinţii lui Mihail Sadoveanu -, au fost oameni ai pământului. N-am deschis ochii spre lume într-un mediu intelectual; după cele dintâi cărţi care mă mişcaseră, trăiam într-un orizont de aşteptare delicios şi confuz, tânjeam spre ceva luminos; tentat de timpuriu de armonizarea cu vocile pământului, am înţeles - din adolescenţă - că în clipa de plenitudine picură ceva din pulsul eternităţii. O oră în fiecare zi pot fi solitar şi abstras, dar restul, majoritatea timpului individual se cade a fi consacrat celorlalţi. Sintagma „Eu sunt Celălalt“ rezumă laconic esenţa universalistă, analogismul devenirii perpetue. M-am imaginat totdeauna participant la o poveste, adică la evenimente: adversităţi felurite, între care războiul şi prizonieratul (şase ani în uniformă militară) au imprimat evenimentelor trăsături la limita tragicului. Aspiraţia de autocunoaştere mă poseda demult; pe ecranul confruntărilor cu moartea mă vedeam maturizat pretimpuriu, împovărat de interogaţii.
Hotărâtoare în demersul spre o finalitate înaltă mi se părea pasiunea pentru Frumos, reconfortantă, stenică. Scepticismul agresează. În faţa foii albe mă simt angajat într-un continuum; construiesc în tensiune creativă declanşatoare de energii; disonanţelor realului din jur le opun mirajul unor lumi imaginare paralele. Ascult vocea lucrurilor şi cred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă. M-au atras dintru început textele memorialistice; găseam în ele, uneori, răspunsuri care mă întregeau, propoziţii răspunzând propriilor mele întrebări. Pentru a te elibera de sentimentul incompletitudinii, neadormit, se cuvine să fii ziditorul propriului destin; greşesc, tatonez, caut justificare scurtei mele prezenţe aici. La începutul şi la sfârşitul zilei stau la sfat cu Dumnezeu: Nihil sine Deo! Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare. Dincolo de îndeletnicirile curente, mi-am impus o cadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară; nimic nu creşte pe stări convulsive! Sunt în rezonanţă afectivă cu Iaşul marilor constructori - acest locus solus încărcat de forţe stimulatoare; după contacte cu alte repere spirituale - din ţară sau din lume - Iaşul marilor cronicari şi al iluştrilor creatori mai noi mi-a întărit o convingere fundamentală: numai în legătură cu aerul de aici profilul meu interior se manifestă unitar, nescindat.