In memoriam Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei

La 15 septembrie 1956 se stingea din viaţă Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, cel care a proclamat canonizarea în toată Biserica Ortodoxă Română a cultului Sf. Cuvioase Parascheva "cea mult folositoare", "ocrotitoarea Moldovei". Acum, slujitorii şi fiii Bisericii, împreună cu familia apropiată, care s-au împărtăşit din rodul muncii lui, vor veni la Catedrala mitropolitană din Iaşi pentru a-i aduce un pios omagiu, a-l comemora şi rememora faptele sale de credinţă.

Mitropolitul Sebastian Rusan (22 septembrie 1884 - 15 septembrie 1956), păstorul Bisericii lui Dumnezeu din Moldova, este consemnat pe placa comemorativă aşezată la Proscomidiarul Sfintei Catedrale mitropolitane noi. Provenit dintr-o familie de oameni simpli şi credincioşi, a parcurs toate treptele ierarhice până la cea de mitropolit al Moldovei şi Sucevei. A propovăduit adevărul într-o vreme în care minciuna îşi făcea loc tot mai mult, a predicat iubirea lui Dumnezeu în timp ce ura învrăjbea oameni şi popoare, a afirmat superioritatea absolută a valorilor spirituale, în timp ce lumea era preocupată tot mai mult de lucruri materiale, a depus eforturi de reparare, consolidare şi înfrumuseţare a bisericilor, în perioada în care regimul comunist le închidea sau demola, s-a îngrijit de şcolile Bisericii, atunci când acestea erau închise şi marginalizate de regimul comunist, a desfăşurat activităţi social-filantropice, timp în care Bisericile care aveau această menire erau desfiinţate, îndeplinindu-şi astfel misiunea de păstor, în ciuda opreliştilor şi ameninţărilor la care a fost supus. Mitropolitul a fost un permanent şi neînfricat mărturisitor al ortodoxiei într-o vreme în care în România începea să se instaureze comunismul ateu. El predica foarte curajos despre necesitatea de a fi păstrată credinţa şi de a nu ne rătăci într-o lume care începea să devină ostilă Bisericii. "În viaţa mea de pastoraţie şi cea dedicată administraţiei am căutat să nu obijduiesc pe nimeni, arătând că eu sunt cineva, iar altul nu înseamnă nimic. Valoarea omului tocmai în omenia lui se vădeşte. Umilirea cuiva dezvăluie inferioritatea sufletească a aceluia care o produce. În consecinţă, nici nu voi permite ca cineva din subalternii mei să se folosească de acest mod de jignire. Reşedinţa mea mitropolitană va fi cu uşile deschise, ca să poată intra la mine, nestingherit, oricine are vreun păs sau necaz de spus. Şi dacă chiriarhul stă la dispoziţia tuturor, doar de aceasta sunt şi părintele duhovnicesc al păstoriţilor mei, nu văd cum sfetnicii şi funcţionarii mei ar da un alt fel de exemplu. Conduita tuturor celor bisericeşti, în serviciile pe care le împlinesc, îşi are calea indicată de Mântuitorul Hristos: Oricare va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi dintre voi să fie slujitorul tuturor (Marcu X, 44)."