Incorectitudinea istorică

Jean Sevilla este un istoric francez de 60 de ani care prin tot ce a scris a şocat opinia publică europeană. Cărţile sale au apărut şi în româneşte şi s-au bucurat de aceeaşi audienţă. Fiindcă lumea s-a săturat de clişee şi de ideologizări ale momentului, o privire lucidă ca a autorului citat este mai mult decât necesară. „Incorectitudinea istorică“ este ultima sa carte tipărită de curând de Humanitas, care deja are parte de o receptare importantă.

A-l compara pe Jean Sevilla cu Lucian Boia este ca de la sine înţeles, deşi comportă şi un risc. Lucian Boia este campionul relativizării istorice, istoricul care după Revoluţie s-a impus fulminant în peisajul nostru intelectual tocmai fiindcă a avut curajul să demoleze mituri de-a gata, de care vulgata românului este deosebit de ataşată. Analog, Jean Sevilla a intrat aproape prin efracţie în lumea cărturarilor parizieni şi a avut curajul să smulgă mantia de pe multe statui. El nu admite să i se bage ceva omului pe gât şi să-l înghită ca atare fără să protesteze. Francezii, ca şi românii, deşi ei nu au avut parte de comunism, au fost siliţi să admită multe adevăruri „prefabricate“ cărora li s-au închinat precum unor falşi idoli, cum denunţa odinioară Francis Bacon. Şi această nouă lucrare a sa, după „Corectitudinea istorică“, „Corectitudinea morală“ şi „Terorismul intelectual“, se impune prin aceeaşi sinceritate bulversantă. Bunăoară, el se referă la falsa opinie potrivit căreia francezii au fost nişte colonizatori criminali. Dimpotrivă, colonizarea, în ciuda unor aspecte dure şi într-un fel explicabile, a reprezentat un fenomen civilizatoriu şi de fertilă comunicare între culturi diferite. Europenii nu au fost neapărat nişte acaparatori şi nici africanii sau asiaticii nişte inocenţi. A avut de fapt loc un proces de metisaj din care a luat naştere o altă populaţie, cu alte vederi decât până atunci. De asemenea, combatanţii din Primul Război Mondial nu trebuie priviţi ca simplă carne de tun pe care conducătorii de atunci au aruncat-o în luptă în scopuri imperialiste, cum ar spune marxistul. Într-un climat pacifist ca cel din prezent, ce s-a întâmplat este o oroare. Atunci însă, popoarele erau mult mai belicoase decât acum şi dorinţa de război era deplin autentică. Soldatul francez nu a plecat pe front „târât“ de mai-marii săi, ci convins că face bine.

Un alt capitol al cărţii se referă la „mitul“ lui Galilei, la faptul că oamenii, în marea lor majoritate, văd în savantul din secolul XVII exact ceea ce nu este. Galilei nu a fost o victimă a bisericii precum Giordano Bruno. Şi nici Biserica Romano-Catolică nu a manifestat de la început tendinţe de frânare a cunoaşterii ştiinţifice. Adevărul este că Vaticanul nu i-a reproşat savantului viziunea heliocentrică, ci faptul că în sprijinul concepţiei sale nu putea să aducă dovezi. După cum şi Copernic la vremea lui, om de altminteri foarte cucernic, nu putea să dovedească ce gândea. Mai mult de atât. Oamenii de atunci, nu doar Biserica, erau atât de convinşi de poziţia centrală a Pământului în univers, încât orice le zdruncina o asemenea convingere era suspect de o gândire nesănătoasă. Jean Sevilla luptă împotriva clişeelor şi vrea să redea istoriei faţa ei adevărată. Viciem istoria fiindcă îi gândim epocile prin mentalitatea de acum şi nu ne putem pune în poziţia oamenilor şi a instituţiilor de atunci. Din cauza aceasta, istoricii falşi sunt aceia care în loc să respecte adevărul fac ideologie. Incorectitudinea istorică este o capcană în care cad cei mai mulţi, închipuindu-şi că singurul adevăr este acela care aparţine timpului lor.