Încredinţându-ne viaţa lui Dumnezeu, El ne poartă de grijă
Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22
În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei i-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi el a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Pericopa evanghelică a acestei duminici, deşi este una relativ scurtă, conţine multe învăţături de mare importanţă pentru viaţa noastră creştină.
Adesea, Mântuitorul era înconjurat de „mulţimi de oameni”, atât pentru a-L asculta, pentru că „vorbea ca unul care are putere” şi cum „niciodată n-a vorbit un om ca El” (cf. In. 7, 46), cât şi „pentru că vindeca orice neputinţă şi boală în popor” (Mt. 4, 23). Cu unele excepţii, atunci când vindeca bolnavii, Hristos le cerea credinţă: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? (Mt. 9, 28), „fie ţie după cum ai crezut” (Mt. 8, 13). În Evanghelia de astăzi însă, Sfântul Evvanghelist Matei consemnează că Mântuitorului făcându-i-se „milă de ei”, din proprie iniţiativă, a vindecat pe toţi bolnavii lor.
Toţi trăim din mila lui Dumnezeu
Învăţăm din această Evanghelie că mila lui Dumnezeu este îndreptată spre toţi oamenii. Noi toţi trăim, mai mult sau mai puţin conştient, din mila lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură este plină de exemple de cereri de milă, iar cultul Bisericii cel mai des face trimitere la milă: „miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...” (Ps. 50, 1) sau „tinde mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine” sau „cât este de departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El” (Ps. 102, 11). De asemenea, nu este rugăciune, rânduială, slujbă, Sfântă Taină sau Sfântă Liturghie în care să nu apară scurta şi de mare folos rugăciune Doamne, miluieşte.
Pentru că mila lui Dumnezeu este de mare trebuinţă vieţii noastre, Biserica a rânduit ca ea să fie invocată, ca rugăciune, o dată, de trei ori, de douăsprezece ori, de patruzeci de ori şi chiar o sută de ori consecutiv (la slujba scoaterii Sfintei Cruci). De pildă, la slujba Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul fiecare strofă (din cele 250) este introdusă cu rugăciunea (cântată) „miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”. Iar cunoscuta rugăciune numită „a inimii” conţine şi ea cererea de milă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Însă mila nu este o expresie prezentă doar în cărţile de cult, în rugăciunea individuală sau în cea obştească, ci ea a pătruns în cronici şi chiar în limbajul uzual al poporului. Astfel, domnitorii noştri se intitulau domni „din mila lui Dumnezeu”, iar creştinii adesea, mai cu seamă în situaţii de încercare, când realizau că sunt la limita propriilor puteri, conştientizând nevoia „ajutorului Celui de Sus”, rosteau „mila lui Dumnezeu cu noi”.
Cuvântul lui Hristos dă viaţă
Trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu „în toată vremea şi în tot ceasul”, întrucât „fără El nu putem face nimic” (In. 15, 5). Căutându-l cu „inimă înfrântă şi smerită”, El ne dăruieşte nu numai ceea ce cerem, ci în generozitatea Sa ne copleşeşte cu tot ceea ce ne ajută la mântuire. Mulţimile din Sfânta Evanghelie de astăzi au venit la Domnul pentru a-L asculta, însă au primit mult mai mult: vindecare de boli, hrană trupească şi, mai ales, hrană sufletească!
Din Sfintele Evanghelii, în general, aflăm că Mântuitorul se retrăgea adesea „în munte” sau, ca în cazul de faţă, „în loc pustiu” (Mt. 14, 13), să se roage (dându-ne astfel exemplu de rugăciune). Aflând aceasta, „mulţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi”. Vindecându-le bolnavii, mulţimile puteau să se întoarcă, însă au preferat să rămână cu El, în pofida pustiului, a distanţei, a timpului târziu. Aceasta înseamnă că oamenii nu L-au căutat doar pentru ajutorul material, ci, mai cu seamă, pentru „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68). Şi tocmai rămânerea lor mai departe cu Domnul şi ascultarea cu luare-aminte a cuvântului lui Dumnezeu i-a făcut să nu simtă nici oboseala, nici „zăduful zilei”, nici foamea, nici altceva din ceea ce Mântuitorul numeşte sugestiv şi sintetic „grijile acestei lumi” (Mt. 13, 22). Este împlinirea chemării pe care Hristos Domnul o adresează tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).
Mai învăţăm din această Evanghelie că omul având o structură dihotomică, şi hrana de care are nevoie este tot dublă, corespunzătoare fiecărui element constitutiv. Este mai mult decât semnificativ faptul că atunci „când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi L-au rugat să dea drumul mulţimilor pentru a merge în sate să-şi cumpere mâncare”. Cu alte cuvinte, mulţimile nici n-au sesizat că s-a făcut seară, nu ele au cerut să plece pentru a căuta de „mâncare”, nici măcar nu şi-au pus problema hranei materiale, atâta vreme cât, ascultându-L pe Mântuitorul, s-au hrănit în chip spiritual, potrivit cuvintelor Acestuia „că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
De altfel, nu este pentru prima oară când Mântuitorul, în chip pedagogic, le oferă ucenicilor (şi ascultătorilor în general) mai întâi hrana spirituală, după care pe cea materială. De pildă, în convorbirea cu femeia samarineancă: „Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o ştiţi...” (In. 4, 32), iar în Evanghelia „pescuirii minunate”, Mântuitorul, după ce s-a urcat „într-una din corăbii... învăţa din ea mulţimile, iar când a încetat de a vorbi, a zis lui Simon: depărtaţi la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi” (Lc. 5, 3). Este ceea ce Hristos, spre finalul predicii de pe munte, îndeamnă: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!” (Mt. 6, 33). La fel au procedat şi Sfinţii Apostoli. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scriindu-le creştinilor din Corint, scrisoare din care s-a citit în Apostolul de astăzi, între altele, le spune: „Căci Hristos nu m-a trimis să botez, ci să binevestesc” (I Cor. 1, 17), cuvântul lui Dumnezeu constituind o reală şi necesară hrană spirituală.
Apostolii au oferit tot ce aveau, iar Hristos Domnul le-a dăruit tot ce le lipsea
Învăţăm, de asemenea, că Dumnezeu ne dă atât hrana trupească, „pâinea cea de toate zilele”, cât şi „merindea vieţii veşnice şi antidotul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul). La cererea ucenicilor de a da drumul mulţimilor, Mântuitorul le-a răspuns: „N-au trebuinţă să se ducă: daţi-le voi să mănânce”. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât mulţimile au venit la Domnul, la Biserică, în căutarea hranei spirituale, tot de aici trebuie să primească, pe cât posibil, şi hrana trupească. De aceea, Biserica oferă mai întâi hrana spirituală, după care, în funcţie de nevoi şi în limita posibilităţilor, şi pe cea materială. Plecând de la minunea înmulţirii pâinilor, cei dintâi creştini s-au organizat într-o comunitate asemănătoare unei familii, ei luând parte, mai întâi, la „frângerea pâinii şi la rugăciune” (F.A. 2, 41), după care la masa dragostei. Grija Bisericii faţă de fiii ei s-a manifestat mereu, ajutorul ei fiind dat în funcţie de nevoile acestora. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat slujirea filantropică a Bisericii, ea cunoscând o primă mare înflorire în vremea Sfântului Vasile cel Mare (†379). Lucrarea lui filantropică a devenit, în timp, reper pentru întreaga Biserică, inclusiv pentru Biserica lui Hristos din Ţările Române. Aceasta a fost şi modelul lucrării social-filantropice a Bisericii noastre în decursul istoriei, slujire reluată, diversificată şi amplificată după 1990, Biserica purtând grijă de fiii ei, atât din perspectivă spirituală, cât şi materială.
La răspunsul dat Mântuitorului că „nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”, Domnul a cerut să le aducă la Sine. Observăm mai întâi că Mântuitorul, privind la cer, adică spre Dumnezeu-Tatăl Care L-a trimis, a binecuvântat pâinile şi peştii, iar binecuvându-le le-a înmulţit, ucenicii doar împărţindu-le. De aici, frumoasa şi sănătoasa tradiţie creştină de a rosti rugăciunea înainte de masă (şi după masă), iar în multe părţi ale ţării de a face chiar semnul Sfintei Cruci peste pâine (peste alimente în general), ca astfel ele să fie binecuvântate. Domnul a poruncit, de asemenea, ca mulţimile să se aşeze pe iarbă, prin aceasta arătând că Dumnezeu, cum învaţă Sfântul Apostol Pavel, „nu este al neorânduielii” (I Cor. 14, 33). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest text, afirmă că „Hristos porunceşte ca mulţimile să se aşeze pe iarbă pentru a le învăţa să filozofeze. Că nu voia să hrănească numai trupurile, ci să instruiască şi sufletele”.
Împărţindu-le tuturor, „ca la 5.000 de bărbaţi afară de femei şi de copii” (cei din urmă erau mult mai mulţi, având în vedere că femeile, dintotdeauna, au fost mai evlavioase, mai prezente în Biserică decât bărbaţii, iar copiii, mai ales la evrei, reprezentau o adevărată binecuvântare), s-a petrecut minunea. Pe măsură ce primeau (şi consumau) pâinea şi peştele, acestea se înmulţeau, ca şi în cazul Sfântului Proroc Ilie aflat la văduva din Sarepta Sidonului: „Făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din ulcior nu s-a împuţinat” (III Regi 17, 16). Hrănirea mulţimii nenumărate în pustie a fost, într-un fel, reeditarea minunii petrecute cu poporul ales, care vreme de patruzeci de ani a fost hrănit în pustie cu mană, „pâine îngerească a mâncat omul” (Ps. 77, 29), după cum ea este şi prefigurarea „Pâinii celei vii Care s-a pogorât din cer” (a Sfintei Euharistii, cf. In. 6, 51): „Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Aceasta este este Pâinea Care se coboară din cer, pentru ca acela care va mânca din ea să nu moară” (In. 6, 50). Înmulţirea pâinilor preînchipuie, aşadar, „merindea vieţii veşnice”. Este, în acelaşi timp, ceea ce se rosteşte, şi se petrece, în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte...”.
Hristos, Omul pentru toţi oamenii
După ce „au mâncat toţi şi s-au săturat”, au strâns „rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline”. Cele douăsprezece coşuri de fărâmituri, transformate în pâini, ar rezulta mai mult decât cele cinci pâini pe care le-au avut Sfinţii Apostoli şi pe care, la porunca şi binecuvântarea Mântuitorului, le-au împărţit mulţimilor. Aceasta ne arată, încă o dată, că mila Domnului, aşa cum se rosteşte într-o rugăciune (de mulţumire) a Bisericii, „este nemăsurată şi iubirea Sa de oameni adânc neajunsă”.
Împărţind cele cinci pâini şi cei doi peşti, Sfinţii Apostoli au fost astfel atât martorii oculari ai minunii petrecute, care avea menirea de a-i întări în credinţa în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi instrumentele sau mijloacele lucrării lui Dumnezeu prin oameni. Potrivit înţelesurilor Sfintei Evanghelii de astăzi, lucrarea lui Dumnezeu prin oameni se exprimă atât la nivel material, cât şi la nivel spiritual. Cândva, un bolnav de 38 de ani (la scăldătoarea Vitezda) se plângea: „Doamne, om nu am ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa” (In. 5, 7). Tocmai de aceea, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om, devenind „Fiul Omului” (Mt. 16, 13), ca să fie „Omul” pentru toţi oamenii. Iar în Biserica „pe care a câştigat-o cu scump sângele Său” (F.A. 20, 28), Domnul Hristos, Capul Bisericii (Ef. 5, 23) i-a pus pe unii „întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători...” (I Cor. 12, 28), dându-le Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor (episcopi şi preoţi) puterea de a lega şi dezlega păcatele (In. 20, 22-23). Şi aceasta ca prin Biserică, prin slujitorii ei în special şi prin membrii ei în general, Dumnezeu să lucreze în lume, asigurându-ne că El va fi cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20).
După ce s-au săturat mulţimile, „Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. Aceasta înseamnă că Mântuitorul Şi-a continuat activitatea „propovăduind Evanghelia împărăţiei” (Mt. 4, 23), activitate întreruptă de către ucenici. Faptul că predica Sa a fost rostită în două etape, cu o pauză în timpul căreia mulţimile au fost hrănite în chip minunat, indică importanţa şi prioritatea pe care o are hrana spirituală în raport cu cea materială, cea din urmă fiind doar una de susţinere a vieţii pământeşti în timpul căreia omul este chemat să-şi pregătească viaţa veşnică, cerească. Este, de altfel, ceea ce Domnul zice: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică, pe care o va da Fiul Omului” (In. 6, 27). Mai mult, sintagma consemnată de Evanghelistul Matei „până ce El va da drumul mulţimilor” este semnificativă, ea vrând să arate că Dumnezeu este Cel Care trebuie să ne conducă viaţa.
În concluzie, mai întâi să-L căutăm pe Dumnezeu şi „dreptatea Lui”. Să cerem mila şi ajutorul Său. Să devenim, prin făptuirea binelui, oamenii prin care lucrează Dumnezeu, ca văzând faptele noastre bune „să-L slăvească pe Tatăl din ceruri” (Mt. 5, 16). Să ne încredinţăm Lui, fiindcă El ne va purta de grijă, şi să credem cu tărie în cuvântului Psalmistului David, care, „în duh fiind” (Mt. 22, 43), ne îndeamnă: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps. 54, 25).