Îndepărtarea omului de valorile religioase

Omul contemporan trăieşte astăzi, cel puţin în anumite părţi ale lumii, o stare profundă de criză religioasă. De altfel, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a războaielor religioase şi a naşterii ştiinţei moderne, se poate vorbi despre o criză a conştiinţei europene (vezi G. Cottier, Questions de la Modernité, Paris, 1985, pp. 29-32). Tendinţele care au început să capete contur în acest sens în cursul secolului al XVIII-lea aveau să se amplifice în secolul următor, atunci când raţiunea a fost împinsă, încet- încet, în faţă spre a se substitui lui Dumnezeu, spre a deveni instanţa supremă, oferind propriile ei certitudini drept fundament al culturii europene, odinioară creştine.

În noul context, Hegel a sesizat foarte bine criza Modernităţii, fără să reuşească însă să o rezolve; el a înţeles perfect faptul că aceasta era rezultatul conflictului dintre credinţă şi iluminism, dintre credinţă şi raţiune, pe care el îşi propunea să le reconcilieze. Şi aceasta întrucât, deşi era un moştenitor al iluminismului, conştientiza eşecul acestuia. Hegel a înţeles foarte bine atât imposibilitatea culturii occidentale de a face abstracţie de originile sale creştine, cât şi dimensiunea religioasă a crizei. La rândul lor, succesorii lui Hegel au devenit şi ei conştienţi de existenţa reală a crizei, dar şi de faptul că soluţia reconcilierii propusă de filosoful german nu rezolva nici pe departe problema în acel moment. Societas christiana şi amăgirile iluministe În pofida faptului că, vreme de secole, societatea a favorizat trăirea valorilor creştine, devenind pentru o lungă perioadă de timp ea însăşi o societas christiana, totuşi necredinţa, indiferentismul şi opoziţia faţă de credinţă au existat dintotdeauna, cel puţin într-o formă latentă. Din punct de vedere istoric, se poate afirma că cel puţin răspândirea fenomenului indiferentismului religios este strâns legată de progresul Modernităţii. Mai precis, apariţia acestui fenomen s-a produs într-o primă formă mai consistentă în secolele XVII-XVIII. Astfel, Războiul de 30 de ani (1618-1648) dintre catolici şi protestanţi, având drept scop obţinerea supremaţiei politice, a adus religiei în general prejudicii incomensurabile pe termen lung. Dezamăgirilor provocate de război li s-a adăugat sistemul iluminist de gândire, care a dat, la rândul său, o puternică lovitură credinţei creştine, în mod special prin afirmarea raţiunii ca unic criteriu al adevărului şi cunoaşterii, prin negarea oricărei realităţi spirituale, cum ar fi Dumnezeu, sufletul sau viaţa după moarte. Totodată, percepţia negativă a creştinismului va continua şi în secolul al XIX-lea, căpătând chiar un accent mai pronunţat prin Hegel, Feuerbach, Marx, Comte, Nietzsche etc. şi, după aceea, în secolul al XX-lea, prin Lenin, Hitler, Sartre, Freud ş.a. S-a ajuns, astfel, la o răspândire rapidă a indiferentismului religios şi chiar la o opoziţie agresivă faţă de religie şi valorile religioase; desigur, la aceasta şi-a adus contribuţia inclusiv proliferarea crescândă a denominaţiunilor creştine, care, afectând serios unitatea Bisericii, au pervertit din plin imaginea şi credibilitatea sa. În toată această perioadă, combaterea creştinismului nu s-a restrâns doar la spaţiul şi domeniul intelectual, ci s-a extins exclusiv la cel politic. Aşa se explică faptul că, în diferite ţări europene, s-au dezvoltat treptat laicismul şi anticlericalismul statului, desigur în forme mai mult sau mai puţin radicale. În acelaşi timp, separaţia şi distanţarea dintre spaţiul politic şi cel religios au accentuat şi mai mult îndepărtarea oamenilor de valorile religioase, atât în plan intelectual, cât şi sufletesc (cf. Simona Ştefana Zetea, Biserica/Indiferentismul religios. Indiferentismul religios, un destin implacabil al Bisericii sau o chemare la reînnoire?, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, pp. 64-65). Omul da - Dumnezeu nu? Un principiu fundamental al Modernităţii, între altele, îl reprezintă primatul omului, definit preponderent prin raţiune. De altfel, această tendinţă a detronării Creatorului, ca şi negarea lui Dumnezeu în favoarea suveranităţii omului, s-au accentuat pe toată perioada Modernităţii. Principalul laitmotiv al acestor timpuri n-a fost altul decât "Omul da - Dumnezeu nu". Dacă Evul Mediu propovăduia o antropologie şi o cosmologie strâns legate de Dumnezeu, în lumea modernă observăm un proces de autonomizare nu doar a omului, ci şi a istoriei şi domeniilor cunoaşterii, în general. Fireşte, constatăm că, în cazul acestui proces, există atât unele aspecte pozitive, cât şi altele negative. De pildă, autonomia nu reprezintă în mod automat ceva negativ, dacă n-ar fi asimiliată, la limită, dezrădăcinării, dacă n-ar însemna refuzul oricărei legături cu Dumnezeu. Emanciparea diferitelor domenii în relaţia cu teologia poate fi exemplificată prin Nicolo Machiavelli în politică, prin Galilleo Galilei în ştiinţele naturii, prin Grotius în domeniul dreptului, prin Kant în cel al moralei, prin Croce în cel al artelor. Dincolo de emanciparea diferitelor domenii ale cunoaşterii de sub tutela, chipurile umilitoare, a lui Dumnezeu, însăşi experienţa religioasă devine uneori atee, întrucât anumiţi creştini sunt obligaţi să trăiască în anumite domenii ale vieţii ca şi cum Dumnezeu n-ar exista (ibidem, p. 73). De altfel, Modernitatea şi cu atât mai mult Postmodernitatea validează doar acele lucruri şi realităţi care sunt percepute cu ajutorul simţurilor. Toate valorile spirituale sunt subordonate celor materiale sau considerate ca deviaţii. Până la urmă, această cultură senzorială degenerează inevitabil în ateism, agnosticism sau indiferentism, excluzând orice realitate suprasensibilă sau supranaturală. Deşi experienţa religioasă implică şi ea o anumită dimensiune sensibilă, ea are o mare nevoie, totodată, de o realitate invizibilă, extrasenzorială. Este şi motivul pentru care religiozitatea este puţin compatibilă cu realităţile senzoriale. Valorile religioase, esenţiale pentru viaţă Romano Guardini sublinia că experienţa religioasă în epoca postmodernă nu e un lucru uşor şi simplu, date fiind, în principal, lipsa de susţinere din partea societăţii şi "profunda atmosferă subiectivist-relativistă". El considera, totuşi, că, prin harul lui Dumnezeu şi mărturia fermă a unor creştini, religia şi valorile religioase vor supravieţui pe mai departe (cf. L. Halman/R. Luijks/ M. Van Zundert, Atlas of European Values, Tilburg, 2005, p. 61). Astăzi, din păcate, e tot mai evidentă, cel puţin în Occident, renunţarea la Dumnezeu, negarea Sa, dezrădăcinarea Sa din sufletele oamenilor în scopul unei pretinse umanizări depline a omului şi a divinizării lui. Tentaţia aceasta a îndumnezeirii omului împotriva lui Dumnezeu, aşa cum apare ea în multele sisteme filosofice ateiste, nu este, în fapt, nimic altceva decât reiterarea ispitei originare. Amplificarea secularizării a devenit, în ultima vreme, o problemă absolut incontestabilă, ca şi două dintre consecinţele ei imediate. E vorba de un fel de privatizare a religiei şi a discursului religios, pe de o parte, şi marginalizarea Bisericii în spaţiul şi mediile noneclesiale. Astăzi, spre deosebire de trecut, valorile religioase au devenit elemente pur opţionale, diversele sisteme religioase fiind, ca atare, relativizate. Diminuarea relevanţei valorilor religioase e evidentă atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Tot mai puţine persoane asimilează valorile religioase ca esenţiale pentru viaţă. În bună măsură, acest fapt se datorează lipsei de responsabilitate şi implicare a familiei în transmiterea credinţei şi valorilor religioase. Deseori, părinţii deleagă altora această obligaţie care le este proprie, cum ar fi preotul, bunicii sau şcoala, dacă nu chiar se opun educaţiei religioase a fiilor sau fiicelor lor în numele unei pretinse libertăţi de alegere. În plus, familiile însele traversează astăzi o profundă criză, mai ales la nivelul comuniunii, comunicării şi trăirii valorilor.