Indiferenţa ca stupefiant

▲ În şcolile româneşti s-a făcut o adevărată fixaţie pe tema „educaţiei sexuale“ sau a folosirii prezervativului, în loc să se insiste asupra pericolului pe care-l reprezintă consumul de alcool şi de stupefiante ▲

Dintr-un raport întocmit de SUA despre Strategia Internaţională de Control al Traficului de Narcotice, aflăm că România nu asigură suficient ajutor narcomanilor care urmează tratamente de dezintoxicare, din cauza lipsei de fonduri şi de personal bine pregătit. Potrivit raportului întocmit de Departamentul de Stat al SUA, recuperarea consumatorilor de droguri lasă de dorit în România, în ciuda sutelor de programe şi a celor 47 de Centre de Prevenire şi Consiliere Antidrog. Pe de altă parte, tratamentele oferite de programele de dezintoxicare din spitale nu sunt corespunzătoare standardelor internaţionale. Acelaşi raport menţionează, la capitolul progrese în combaterea traficului de droguri, că, în primul semestru al anului 2007, autorităţile române au capturat o cantitate importantă de droguri, mai precis aproape 120 de kilograme de heroină, 45 de kilograme de cocaină, 38 de kilograme de canabis, peste trei kilograme de haşiş şi aproape 19.000 de tablete de amfetamine şi derivate ale acestora. Peste 2.700 de persoane au fost investigate pentru trafic, posesie şi consum de droguri, în primul semestru al anului 2007, cu 36,84% mai multe decât în aceeaşi perioadă din 2006. Aceste date, departe de a ne bucura, ne dau o idee despre amploarea, crescândă de la an la an, a fenomenului. Aici trebuie să subliniem faptul că, la ora actuală, nu se ştie, măcar cu aproximaţie, care ar fi numărul real al acestor consumatori de droguri. Cea mai recentă statistică pe care o poţi consulta pe această temă datează tocmai din anul 1999. Un studiu realizat în acel an, la nivel naţional, în rândul elevilor de clasa a X-a de liceu (15-16 ani) a relevat faptul că 9,5% dintre ei au consumat droguri ilegale cel puţin o dată. Chiar şi acest procent (deşi, din datele neoficiale pe care le avem, se pare că el este cu mult mai mare) este de natură să ne îngrijoreze. Sigur că există o legislaţie care prevede pedepse aspre pentru traficanţii de droguri. Însă aceştia au început să găsească soluţii pentru a nu se mai expune: plasează „marfa“ nu direct, ci prin intermediul chiar al consumatorilor. Aceştia sunt, de regulă, dintre cei care nu mai au bani pentru droguri şi atunci acceptă să se transforme în vânzători pentru a-şi primi porţia zilnică, plus o oarecare stipendie. Ei sunt cei care cad în plasa poliţiştilor, în timp ce adevăraţii vinovaţi îşi văd nestingheriţi de afacere. O vizită la o clinică pentru toxico-dependenţi este de natură să te edifice asupra fenomenului mai mult decât orice lucrare în domeniu. Discuţiile cu cei care se luptă cu moartea albă sunt, realmente, tulburătoare. Iată ce declara, nu cu multă vreme în urmă, un tânăr de 19 ani din Bucureşti, întrebat despre cum arată situaţia la... firul ierbii: “Cel mai mult m-au impresionat copiii care se droghează. Am văzut foarte mulţi copii care se droghează. Eu am început prin clasa a unsprezecea, dar acum văd puştani care încep de prin clasa a şaptea sau a opta. Nu pot să-i înţeleg. Probabil pentru că traficanţii s-au înmulţit, au început să pătrundă şi în şcoli, să caute piaţă. Dar n-o să mă credeţi dacă vă spun că în cartier la mine este şi o fată de nouă ani jumate care se droghează. Nu e un «copil al străzii», cum se spune, ci e chiar dintr-o familie situată, are foarte mulţi bani... Pe părinţii ei îi văd rar, nu ştiu ce învârt, ce fac, cum de nu-şi dau seama ce face copilul lor, sau cum de nu le spune nimeni. Dar şi acum, parcă ameţesc când îmi amintesc de fetiţa lor cum se droghează prin scările de bloc... Asta m-a impresionat foarte mult.“ În mod normal, doar o singură declaraţie de acest gen (şi sunt cu sutele) şi ar trebuie să fie suficientă pentru a declanşa o adevărată campanie naţională împotriva drogurilor care să coalizeze atât autorităţile de stat, cât şi alte instituţii sau ONG-uri. În afara unor informaţii de-acum banale, societatea nu cunoaşte mai nimic despre droguri, iar mass-media subliniază de obicei doar partea senzaţională a fenomenului. În şcolile româneşti s-a făcut o adevărată fixaţie pe tema “educaţiei sexuale” sau a folosirii prezervativului, în loc să se insiste asupra pericolului pe care-l reprezintă consumul de alcool şi de stupefiante. În timp ce sute de tineri se droghează în mod obişnuit prin cartiere ca Sălăjan sau Pantelimon (în capitală), se declanşează adevărate isterii pe probleme artificial create, cum ar fi prezenţa religiei în şcoală. Sau poate că intenţionat se declanşează aceste campanii ca să distragă societatea de la adevăratele sale probleme? Cred că nu e prea târziu să se încerce dacă nu o eradicare, măcar o reducere semnificativă a fenomenului românesc al drogurilor. Şi asta înainte ca situaţia să scape de sub control. Şi nu ajunge doar ca sistemul medical să devină competent şi bine dotat, pentru că, nu spun o noutate, spitalul este ultimul loc în care se rezolvă problema acestui flagel. În paralel cu eficientizarea acţiunilor celor abilitaţi să intervină în acest caz, trebuie să se implice mai mult şi instituţii precum şcoala, mass-media, organizaţiile neguvernamentale (şi Biserica, desigur, care are deja, în unele centre eparhiale, programe în acest sens). Dar punctul de la care trebuie plecat este, totuşi, familia. Mai ales părinţii care nu au timp, din motive mai mult sau mai puţin obiective, să-şi supravegheze copiii ar trebui să-şi facă timp măcar pentru a învăţa despre semnele drogodependenţei. Sunt o serie de simptome pe care orice părinte ar trebui să le cunoască pentru a putea interveni, cât mai repede, atunci când le sesizează la copilul lor. Ignorarea sau minimalizarea acestui subiect reprezintă o vină de neiertat. Viitorul acestei naţiuni este ameninţat de un fenomen care este, mai degrabă, considerat o „modă“, însă indiferenţa, în acest caz, ne poate fi fatală.