Îndrumătorul meu spiritual
Pronia cerească mi-a trimis în calea vieţii, în diferite etape, câteva personalităţi care aveau să-mi determine cariera şi orientarea creştină. Aveam din familie o decentă şi minimă educaţie ortodoxă, o icoană în casă la care mama se închina seara şi la diverse sărbători sau evenimente importante, sărbătoream în felul nostru inocent, împreună cu toţi copiii satului, marile sărbători creştine.
Eram legaţi sufleteşte şi prăznuiam împreună cu cei din casă Crăciunul, Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza, Floriile, Învierea. Mergeam cu colindatul în Ajunul Crăciunului, cu Steaua (pentru Viclei eram prea mic) în noaptea Crăciunului şi în următoarele nopţi, cu Sorcova, Pluguşorul şi Buhaiul de Sfântul Vasile, mergeam în grup la Bobotează în satul meu, Valea Ursului, sau alternativ în satul Lacu din aceeaşi parohie, cântam prohodul în biserică în Săptămâna Mare, şi „luam paşte” după terminarea slujbei Învierii. De Sfântul Gheorghe, hramul bisericii noastre, mă bucuram cel mai mult, pentru că se făcea horă în sat, după ce lăutarii mergeau din casă în casă spre a fi omeniţi de noi şi de rudele noastre invitate la praznic; participam la toate horele din satele vecine care-şi sărbătoreau hramul lor, la rugă sau la nedeie, cum se zicea prin părţile noastre la astfel de sărbători, sub influenţă sârbească.
Născut în 1945, în plină perioadă comunistă, nu am avut parte de o educaţie religioasă în şcoală, iar părinţii se fereau să-mi spună mai multe despre Dumnezeu şi Fiul Său, Iisus Hristos, Maica Domnului sau alţi mari sfinţi din calendarul nostru ortodox. Cărţile religioase din casă, mai ales Biblia, erau ascunse de teama regimului ateist-totalitar, dar evlavia se simţea în casa şi familia noastră. Aceasta pentru că preotul nostru, Giurumescu, ne era rudă, iar naşii părinţilor mei erau: preotul Pompiliu Popescu şi preoteasa sa (dusă ulterior în Bărăgan, pentru simplul motiv că era trecută la chiaburi - avea un cazan de ţuică), ctitorii bisericii noastre de mir.
La Liceul „Traian” din Turnu Severin, în acea perioadă (1959-1963), învăţământul era prea laic, deşi încă mai predau din foştii celebri profesori (Bazacov, Ghebauer, Burduhos, Achim Costea, Vâţă, Stoenescu etc.); însuşi profesorul meu de limba română, Chilim, încerca să ne facă materia laică mai accesibilă, fiind preot (am aflat asta foarte târziu, profesorul Chilim revenind în preoţie după 1990). Acestea erau datele mele biografice, fişa mea religioasă până la intrarea la Facultatea de Filologie - secţia Biblioteconomie din Bucureşti, în 1964. Aici şi acum, destinul mi-a fost favorabil.
Colegul meu de cameră, Ghiţă Calciu
În camera de cămin de pe şoseaua Panduri, apoi din Drumul Taberei mi-a fost dat să-l am coleg pe Gheorghe Calciu, Ghiţă cum îi spuneam, înscris la secţia Limbi străine – limba franceză, alături de Eugen Papadima (nepotul lui Ovidiu Papadima, viitor mare psiholog) şi pe Romulus Haba, un bizar student la limba engleză, originar din Târgu Mureş. Deşi Ghiţă Calciu era mai mare decât mine cu 19 ani, n-am realizat această diferenţă şi atunci habar n-aveam că el făcuse puşcărie politică. În familia mea, deşi tatăl meu a fost grefier la judecătoria plăşii Valea Ursului, până la desfiinţarea ei, în 1947, nu s-a vorbit despre existenţa închisorilor comuniste de teama autorităţilor staliniste, aşa că n-aveam cum să-mi dau seama de antecedentele politice ale colegului meu de cameră Ghiţă Calciu. Comportamentul său a fost exemplar: era discret în privinţa trecutului său, gata oricând să te ajute în orice privinţă, ca un adevărat creştin, mereu cu zâmbetul pe buze, şi ca student era eminent. Într-o seară, am zărit pe noptiera sa două cărţi cu copertele şi filele învechite, cam ciudate faţă de cărţile care circulau pe piaţa vremii, de autori necunoscuţi mie: Spinoza şi Nichifor Crainic. Le-am frunzărit, Ghiţă mi le-a dat să le citesc, dar pe ascuns. N-am priceput absolut nimic, dar Ghiţă nu s-a speriat de incultura mea.
Îi devenisem apropiat (nu ştiu de ce) şi zilnic, la prânz, când urma să mergem la masă, cale de patru staţii de autobuz (din Panduri în Drumul Taberei, la cantina Facultăţii de Medicină), Ghiţă mă seminariza din lecturile cărţilor sale. Avea o răbdare extraordinară, eu neavând minima cultură filosofică şi teologică. Timp de doi ani cât am stat împreună în aceeaşi cameră de cămin, pot spune că am învăţat mai mult decât de la unele prelegeri universitare, astfel încât după ce a părăsit căminul spre a se căsători, în 1965, cu Adriana Dumitreasa, am simţit ce pierdere suferisem, deşi ne mai întâlneam la unele prelegeri comune.
Urmărit în vremea studiilor
Dar sunt multe de spus despre convieţuirea în căminul studenţesc. Eu eram cel naiv, blajinul, Eugen Papadima realizase despre trecutul lui Ghiţă Calciu şi, mai ales, despre rolul lui Romulus Haba de a-l urmări îndeaproape pe Ghiţă. Chiar mi-a arătat, într-o zi, un microfon pe post de nasture la cămaşă şi un fel de rolă cu un fir subţire ca nailonul folosit de pescari. După această dezvăluire, atmosfera în camera noastră de cămin a devenit infernală, Haba atacându-l şi jignindu-l în permanenţă pe Eugen Papadima pentru deconspirare. La toate astea, Ghiţă Calciu se purta ca şi cum nimic nu se întâmplase, cu un calm desăvârşit: ştia probabil şi era conştient că avea un urmăritor pe urmele sale. O singură dată s-a „răzbunat”: la o prelegere de socialism-ştiinţific, unde participau toate grupele, cineva a scris pe tablă cuvântul „boss”, aşa cum i se spunea lui Haba, adică şeful. Ghiţă a completat pe tablă: „bos-bovis” (bou), şi toţi studenţii din amfiteatru au izbucnit în râsete şi aplauze.
Diferenţa dintre noi şi el era evidentă, nu numai datorită vârstei şi culturii sale. Avea o înţelepciune aparte, o răbdare pilduitoare, permanent vesel, optimism, gata oricând să ajute creştineşte pe cineva în orice împrejurare şi cu orice risc. Nu aveam de unde şti - atunci -, că toate aceste calităţi native, cultivate în familia plugarului Dumitru şi Ileana Calciu din Mahmudia-Tulcea (Ghiţă, născut la 23 noiembrie 1925, fiind ultimul din cei 11 copii), şi călite în închisorile comuniste, 1948-1964; 1979-1984, inclusiv în „experimentul Piteşti” (1949-1951).
„Şapte cuvinte către tineri”
După plecarea din cămin la casa sa, ne-am văzut doar la cursuri, fără ca sentimentele noastre să slăbească. După terminarea studiilor, am continuat relaţiile, prin telefon, sau prin concedii comune la mare, împreună cu soţia şi fiul său, Andrei. Într-un sfârşit de an 1977, sărbătorind Crăciunul şi Anul Nou la naşii mei, Alexandra şi Viţu Popescu din cartierul bucureştean Drumul Taberei, mare mi-a fost surpriza - şi bucuria - ca să vină cu Boboteaza însuşi preotul Gh. Calciu Dumitreasa. Era prima dată când îl vedeam îmbrăcat preoteşte şi aproape am ezitat câteva momente în a-l recunoaşte, dar el mi-a risipit îndoiala şi surprinderea: „Da, Tudorel, eu sunt, cu potcapul”. Am continuat să vorbim telefonic, eu îi raportam micile mele realizări (publicarea unor studii şi articole, intrarea la doctorat la renumitul profesor Dan Simonescu), pe care i le datoram, până când am auzit la Radio „Europa Liberă” apelurile privind eliberarea sa. Printre cei care-i luau apărarea se aflau nume celebre: Mircea Eliade, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Ionescu, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al II-lea etc. Nu-mi venea să cred că el fusese din nou arestat la 10 mai 1979 (aveam să aflu mai târziu), pentru că, după dărâmarea Bisericii Enei, la 1 mai 1977, părintele Gh. Calciu începe celebrele sale prelegeri la mănăstirea bucureşteană Radu Vodă „Şapte cuvinte către tineri”. I-am dat imediat telefon să-l întreb dacă despre el este vorba, mi-a răspuns afirmativ, dar m-a avertizat să nu-i mai telefonez, că telefonul său este ascultat. A urmat arestarea sa propriu-zisă şi ştiam doar de la „Europa Liberă” câte zile de arest abuziv se împlineau. A fost apoi „transferat” în 1985 în SUA, care i-a acordat „cetăţenia de onoare”, la presiunile opiniei publice internaţionale.
Din corespondenţele noastre
Aflându-i adresa în SUA, i-am scris înainte de 1989, dar n-a ajuns nici o scrisoare la el, aşa cum mi-a spus chiar el. După 1989 însă, am corespondat fără probleme, i-am trimis cărţile mele apărute, de care s-a bucurat cu sinceritate. Dar iată scrisorile sale către mine:
„Washington DC
18 ianuarie 1991
Dragă Tudorele,
Îţi mulţumesc pentru cartea de colinde. Iartă-mă că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar am fost foarte ocupat cu problemele pe care sărbătoarea Crăciunului le aduce, mai ales aici, unde tradiţia este mai vie, mai dorită decât în ţară, tocmai datorită ruperii de vatră şi de rădăcini. Este o compensaţie firească şi noi o constatăm, o cultivăm şi o încurajăm.
Am citit colindele cu bucuria copilăriei. Naivitatea lor simplă, versificaţia caldă, adâncimea lor de sensibilitate, ca şi adevărurile de credinţă uluitor de autentice pe care le poartă m-au făcut să retrăiesc nu numai copilăria, ci şi vremile de mai târziu, când seminariştii formau corurile lor de Crăciun pe care le ascultam cu nesaţ.
Îţi mulţumesc pentru tot ce faci, pentru strădania ta, pentru elanurile tale pe care le-aş dori niciodată epuizate, pentru sufletul tău curat şi chiar pentru nefericirile tale.
Dumnezeu te va răsplăti; oamenii îşi vor aduce aminte de tine, peste zece, sau o sută de ani, copiii dintr-un sat, sau dintr-un oraş, vor învăţa să cânte colinde după această carte şi vor buchisi pe ea şi un nume al ostenitorului:
«Tudor Nedelcea»
Îţi doresc împliniri mai multe, ca să mă bucur şi eu, pentru că şi eu am pus un umăr spiritual la înaintarea ta intelectuală şi duhovnicească. Sper că ai primit scrisoarea mea.
Îmbrăţişări fetelor tale şi toate urările de succes la învăţătură şi, mai departe, în viaţă.
Dumnezeu să ne ajute tuturor, ţării, neamului şi Bisericii strămoşeşti.
La mulţi ani!
Pr. Gh. Calciu”
Revederea ...
Mi-a trimis excelentul Buletin al Parohiei „Sfânta Cruce” Alexandria de lângă Washington, apoi ne-am întâlnit, după 21 de ani, la Congresul Romfest de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti (16-20 septembrie 1998), al cărui preşedinte de onoare şi principal organizator era. A fost încântat de revedere, dar mai ales de tema susţinută de mine la congresul organizat sub deviza „Românii de pretutindeni, un cuget şi un spirit”: „Eminescu şi cugetarea sacră”.
L-am regăsit la congres pe acelaşi Gheorghe Calciu din anii studenţiei: calm, echilibrat, tolerant şi echidistant. Atacat dur de un român din Franţa pentru reconciliere cu Patriarhia Română, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu numai că nu s-a supărat şi n-a luat atitudine, dar a îndurat, ca un adevărat creştin, această critică, a pus în dezbatere publică aceste opinii, inclusiv lipsa de intransigenţă a Bisericilor Ortodoxe în raport cu Vaticanul.
Dragostea pentru Biserica străbună
În calitatea mea de membru în Consiliul Naţional Bisericesc şi în Adunarea Naţională Bisericească, am discutat, în nenumărate rânduri, între patru ochi, cu Patriarhul de veşnică pomenire Teoctist Arăpaşu despre părintele Calciu. Îl considera un preot-martir, de mare curaj într-un regim totalitar ateist. Fac precizarea, având în vedere confuzia voită sau nu, că pe vremea prelegerilor antimaterialiste şi anticomuniste ale lui Gh. Calciu, că Teoctist era Mitropolit la Iaşi, devenind Patriarh în 1986, când părintele Calciu era deja gonit din ţara sa.
Patriarhul Teoctist l-a primit la Patriarhie de câte ori venea în ţară, între cei doi legându-se un fel de prietenie sinceră: dovadă că, simţind apropierea morţii, suferind de cancer la pancreas, Patriarhul Teoctist l-a vizitat la Spitalul Militar din Bucureşti, unde Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania l-a spovedit şi împărtăşit. După trecerea părintelui Calciu la cele veşnice (pe 21 noiembrie 2006, în clinica din Washington, unde fusese strămutat la solicitarea familiei, cu două zile înainte de împlinirea vârstei de 81 de ani), a fost readus în ţară de sărbătoarea Sfântului Andrei şi depus la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, pe 2 decembrie 2006, unde Patriarhul Teoctist, împreună cu IPS Părinte Iosif, PS Părinte Varsanufie, PS Părinte Irineu (din SUA), a oficiat slujba religioasă, în cadrul căreia a ţinut o cuvântare despre martiriul celui trecut în veşnicie. Părintele Calciu a cerut să fie îngropat la Mănăstirea Petru Vodă din Moldova, unde stareţ era fostul coleg de celulă, Justin Pârvu, şi pe piept să i se pună icoana Maicii Domnului pe care i-a dăruit-o Patriarhul Teoctist.
Odihneşte-te în pace, părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi, de acolo de sus, ocroteşte-i pe români!