Visul din noaptea de Moș Nicolae

S‑a răspândit dintr‑odată zvonul că Moș Nicolae o să vină cu sacul gol. Și c‑o să plece cu el plin. A adus mereu câte ceva! Uite că i‑a venit și lui rândul să ia. Dar ce? Păi ce‑or să vrea copiii să‑i dea.

Eu n‑am ce! a spus unul dintre noi.

Nici eu, s‑a auzit altul.

De la mine o să primească o carte cu povești.

Ne‑am pus cu toții pe râs. Păi povești îi trebuie lui, care vine chiar de acolo, din țara poveștilor?

Ce‑i trebuie, atunci? a întrebat cel care zisese de carte.

Asta e, că nu știa nici unul dintre noi ce. Moș Nicolae avea tot ce‑i trebuie. Ba chiar și în plus, de vreme ce trecea pe la casa fiecărui copil ca să‑i pună un mic dar în bocanci. Asta pentru că erau bocancii mici, darurile mai mari nu aveau cum să încapă în ei.

Cred că nu era copil care să nu se roage cu o seară înainte de bocancii lui să crească nițel mai mari peste noapte. Dar bocancii rămâneau la fel. Creștea în schimb ninsoarea, fiindcă în noaptea de Moș Nicolae se întâmpla întotdeauna să ningă, și câteodată singurul dar pe care îl găseam în bocancii mei era zăpada. Dar nu aveam de ce să fiu supărat. Dimpotrivă, eram mai fericit ca oricând, pentru că zăpada era cel mai frumos dar din lume.

De aceea am și zis: Eu o să‑i vâr o pâine abia scoasă din cuptor în sac, ca să‑i țină și de cald, și de foame!

Ceilalți au dat plictisiți din cap, grăbindu‑se să‑mi spună că moșului nu i se face niciodată foame, iar frig, nici atât! D‑aia a și ales începutul iernii pentru ziua numelui său. Putea să aleagă o lună de vară! Măcar o dată la câțiva ani, dar îi plăcea prea mult gerul.

Așa cum ne plăcea și nouă, datorită lui, însă. Mai bine zis, a darurilor pe care le așteptam de la el. Acum moșul venea să ia de la fiecare copil din sat câte ceva.

Avea să fie cea mai tristă zi de Moș Nicolae de până atunci. Nu încăpea nici o îndoială.

Dar n‑a fost deloc așa, în ciuda faptului c‑a plecat a doua zi cu sacul plin, deși nu i‑a vârât nimeni nimic în el, nici măcar eu. Și‑a luat însă singur ce‑a vrut să ia.

Și‑a luat așa: De la mine, bătrânețea bunicilor, făcându‑i tineri din nou.

De la un alt copil, boala mamei sale, lăsând‑o pentru mulți ani sănătoasă.

De la casa de peste drum, sărăcia, punând în locul ei un pătul vârfuit cu porumb și‑un hambar plin cu făină.

De la o colegă de clasă, mersul ușor șchiopătat, dându‑i la schimb o călcătură de căprioară.

De la altă colegă, casa ce‑i arsese de curând, înlocuind‑o cu o casă nouă.

Mama a tot încercat să mă trezească în dimineața aceea. Dar am dormit până târziu. Bunicii îmbătrâniseră între timp la loc. Și asta numai datorită somnului meu prelungit. Cum tot datorită lui, pâinea pe care o scosese mama din cuptor se răcise. Am ieșit iute afară și mi‑am tras cu zăpadă cu tot ghetele în picioare, încercând să‑l prind din urmă pe moș. Alerg după el și acuma. Tot mai înfrigurat și mai flămând, pentru a‑i cere visul din noaptea aceea de demult înapoi.