Înger în trup, podoaba nevoinţelor
Cu toate că nu este el fondatorul monahismului cenobitic, datorită notorietăţii sale în epocă, Sfântul Pahomie cel Mare (circa 292-346) a fost socotit drept „părintele primelor rânduieli de obşte”, călăuzind pe primii monahi egipteni din Tebaida de pe Nilul de Sus. Viaţa sa a avut însă valenţe mult mai complexe, urcând de la păgânism la cele mai înalte experienţe mistice. S-a născut la anul 292 în localitatea Latopolis din Egiptul Superior, într-o familie de oameni simpli (ţărani), păgâni de neam.
Sfântul Pahomie cel Mare a primit Taina Sfântului Botez în jurul anului 313, în urma unei făgăduinţe pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu. După o perioadă în care se nevoieşte în singurătate, într-un templu părăsit al lui Serapis, îl descoperă pe Avva Palamon slujind într-o comunitate de fraţi, la marginea satului Şeşenit. Se hotărăşte astfel să slujească nemijlocit celorlalţi, ridicând cu propriile mâini chilii şi biserici, necesare vieţii de obşte. La scurtă vreme, Dumnezeu îi descoperă în vedenie să rămână în partea estică a Nilului, la Tabennei, şi să facă aici o mănăstire. Se desprinde astfel de lângă Avva Palamon, reuşind să înfiinţeze, în perioada 329-340, mănăstiri de monahi: în Tebenesi, Pebo, la Temuşon şi Tebiu, în Tse-Hermopolis, Tesmine şi la Fenum (cf. pr. prof. dr. Vasile Răducă, „Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 135- 136).
Pe de altă, conştient fiind că „Biserica nu este alcătuită numai din bărbaţi”, a rânduit şi aşezăminte monahale pentru femei. Astfel, când sora sa, Maria, a hotărât să se călugărească, Sfântul Pahomie „a trimis călugări care i-au construit o chilie în satul cel mai apropiat. Curând, în jurul Mariei s-au adunat alte femei, chilia devenind o mare mănăstire feminină. Pentru că s-au înmulţit tinerele care doreau să ducă o viaţă consacrată, Sfântul Pahomie a mai zidit o mănăstire de călugăriţe în apropierea Mănăstirii Tesurinie. Aceste mănăstiri respectau aceeaşi rânduială după care se conduceau şi cele de călugări” (pr. prof. dr. Vasile Răducă, „Monahismul egiptean”, p. 137).
De aici, Sfântul Pahomie a trecut la consemnarea primelor sale rânduieli de obşte. Lucrarea sa a devenit atât de cunoscută, încât a ajuns să fie cercetată chiar de Sfântul Vasile cel Mare (între anii 357 și 358), inspirându-se mai apoi de la dânsul în rânduielile sale. În aceste reguli, care îi poartă numele, se cuprind majoritatea rânduielilor pe care sfântul le-a instituit în decursul vieţii. Există însă suspiciuni în ceea ce priveşte paternitatea lor. După unii cercetători, rânduielile ar fi fost scrise de ucenicii săi. Pe de altă parte, tot de la Sfântul Pahomie au rămas o serie de Epistole, acestea fiindu-i atribuite în întregime.
Munca şi rugăciunea
„Koinonia” pahomiană depinde aşadar de personalitatea fondatorului ei şi implicit de rânduielile sale monahale. Acestea s-au arătat dintru început pline de Duh Sfânt, având rolul de a spori permanent virtuţile şi de a-l ridica pe nevoitor cât mai sus pe scara virtuţilor. Aşa se face că prin exemplul părintelui lor şi prin aşezămintele sale scrise, monahii au învăţat cum trebuie să se roage sau cum trebuie să înfrunte ispita în fiecare împrejurare. A rămas foarte limpede consemnat în viaţa sa faptul că Sfântul Pahomie se ruga neîncetat şi fierbinte pentru fiecare dintre călugări. Veghea permanent la faptele lor. Era atât de înţelept în povăţuirea duhovnicească, încât „egumenul aducea adesea la dânsul călugări răzvrătiţi pentru a-i tămădui”. Găsim în „Viaţa” sa că odată egumenul de la Pebu a venit în Tebaida pentru a se plânge de un călugăr tânăr, care dorea să fie cu tot dinadinsul preot şi pe care nu-l socotea vrednic de această mare cinste. Spre uimirea sa, Sfântul Pahomie a spus: „Sfatul meu este că ar trebui să împlineşti dorinţa fratelui. Dorinţa de a deveni preot este bună în sine şi poate îndemna un suflet leneş spre o mai mare desăvârşire. Poate că sfintele porunci îl vor sfinţi pe dânsul” (Emily F. Bowden, The Fathers of the Desert, translated from german by the contece Hahn-Hahn, London, s.a., p. 196).
Într-un mod cu totul aparte, Sfântul Pahomie cel Mare lasă după moarte Bisericii „un corp cu totul unitar”. Fraţii koinoniei sale erau orânduiţi după reguli bine definite. De aici au ieşit comunităţi puternice, cu un cuvânt greu de spus în elaborările doctrinare ale Bisericii. Monahii şcoliţi în chinovie au ştiut astfel să împletească munca cu rugăciunea, ajungând mai târziu să descopere tainica rugăciune a inimii sau „cu mintea în inimă”.