Inima, organul duhovnicesc prin care omul se descoperă pe sine

Pilda vameșului și a fariseului care se citește în prima duminică a perioadei Triodului ne prezintă două tipologii de oameni despre care s-au scris numeroase cărți și rostit multe predici. De remarcat este că pe acești doi oameni Mântuitorul ni-i prezintă rugându-se. Ni se arată gândurile lor intime pe care le aveau înaintea lui Dumnezeu. Din aceasta înțelegem că nu orice rugăciune către Dumnezeu este salvatoare, ci doar aceea izvorâtă din smerenie și o anumită predare în fața Creatorului. Epuizând soluțiile omenești sau căile personale de autoafirmare, omul se predă Ziditorului așa cum este, recunoscând starea de păcat și neputința de a se îndrepta prin puterile lui. De subliniat la atitudinea vameșului care se pocăiește este faptul că în timp ce se ruga își bătea pieptul (Luca 18, 13). La pocăința lui participa într-un fel toată persoana sa, trup și suflet. Nu era doar un proces mental, ci holistic al omului. Vedem, de asemenea, aici și relația dintre om și inima sa. Acest om avea o concentrare interioară în timp ce se pocăia. Cuvintele sale izvorau din inimă și au devenit o rugăciune izbăvitoare. În spiritualitatea ortodoxă, inima este un element important pentru evoluția duhovnicească a omului. De asemenea, inima are și o profundă semnificație teologică, fiind spațiul întâlnirii omului cu Dumnezeu și capacitatea de a interioriza credința. Sfântul Evanghelist Luca spune în două locuri despre Maica Domnului că păstra în inima ei cuvintele profetice rostite în diferite împrejurări despre Fiul ei (Luca 2, 19, 51). Prima hristologie a Bisericii ne este oferită de Maica Domnului prin această tăcere și meditație duhovnicească la taina lui Mesia, dar și din îndemnul: „Faceţi orice vă va spune!” (Ioan 2, 5).

Inima este și organul duhovnicesc prin care omul încearcă realitățile exterioare și prin care se arată așa cum este el. Există după părerea mea și o anumită interpretare la pilda aceasta, despre care cred că nu este corectă. În privința fariseului care spune: „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12), se precizează că datorită faptelor dreptății săvârșite de el ajunge la un comportament autosuficient și disprețuitor față de ceilalți oameni. Mântuitorul nu desființează faptele dreptății, ci în cunoscuta culegere de învă­țături denumită „Predica de pe Munte” ne învață că trebuie făcute în discreție, în ascuns, pentru că „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 4). Prin urmare, nu există o cauzalitate între faptele dreptății fariseului, care sunt bune în sine, și atitudinea lui față de cel mai puțin nevoitor ca el. Atitudinea dispre­țuitoare este un epifenomen față de faptele dreptății pe care le făcea. Aceasta este anterioară dreptății acumulate prin îndeplinirea Legii și constituie motivația pentru acțiunile lui. Deci, fariseul, fără să facă faptele enumerate, se considera superior celorlalți oameni și avea disprețul cultivat din orgoliu sau iubire de sine. Mântuitorul prezintă acest paradox în altă ocazie, când spune: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Luca 11, 13). Prin urmare, nu faptele exterioare schimbă inima omului. În ambele situații, faptele dreptății și darurile bune nu schimbă inima fariseului, nici a celor care sunt răi după cuvintele Mântuitorului.

Vedem astfel cât de importantă este inima ca organ sau realitate duhovnicească a omului. Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou subliniază importanța inimii pentru evoluția duhovnicească a omului: „Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă diavolul l-a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă - cu ajutorul lui Dumnezeu - diavolul va fi izgonit din inimă, nu-i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră”. Dacă Domnul vrea toată inima noastră, atunci acolo trebuie să ne concentrăm eforturile pentru a o curăți. În această privință, Biserica, și în special experiența duhovnicească a Părin­ților îmbunătățiți, ne oferă nenumărate mijloace de a curăți și pacifica inima de patimi și diferite impulsuri și dezordini interioare.