Înnoirea slujirii și taina memoriei în brazdele Bărăganului

Marcat de uscăciune, de asprime și de tragediile consumate sub cerul său, Bărăganul capătă contururile biblicului Ținut Nod, „pământul rătăcirii” de la răsărit de Eden, tărâmul exilului absolut. Dacă în acel loc biblic a ajuns Cain după ce și‑a ucis fratele, pe Abel, aici, un regim mânat de o ideologie fratricidă a transformat stepa într‑un tărâm al exilului absolut pentru mii de vieți nevinovate. Cu toate acestea, dincolo de arșița dogoritoare a verilor și de viscolele tăioase ale iernilor care au măcinat destinele deportaților, acest orizont inospitalier rămâne luminat de o moștenire a slujirii preoțești jertfelnice și de o anduranță umană ce depășește granița firescului.

Sfintele Evanghelii ne descoperă că Mântuitorul Hristos Însuși a ales să propovăduiască și să lucreze adesea în ținuturile aride ale Țării Sfinte, arătându‑ne prin aceasta că Dumnezeu nu ocolește niciodată spațiile sterpe, care au disperată nevoie de foarte multă dăruire. Pe un asemenea pământ dogoritor, pentru ca brazda lăsată de Semănător să prindă viață și să rodească, a fost și va fi mereu nevoie de oameni cu un devotament absolut.

Rostul profund al câmpiei roditoare și al ostenelii semănătorului plin de nădejde este, în esență, o transfigurare mistică: înălțarea lanului de grâu la demnitatea de altar. În același duh, versurile maicii Teodosia Lațcu ne arată cutremurător cum însăși suferința se preschimbă în ofrandă curată: „Și‑n cuptorul cel de foc/ Al durerilor să‑l coc/ Și să fac sfinte prescuri,/ Pentru cuminecături”. Sub pecetea acestei arderi duhovnicești, așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Domnul Își adună Biserica vie, întocmai cum se strânge grâul risipit pe coline, pentru a plămădi din el o singură prescură așezată în lumina Împărăției Sale.

Acesta a fost preambulul duhovnicesc care a învăluit ziua de joi, 24 septembrie 2026, la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Însurăței, județul Brăila. Într‑un cadru festiv, ierarhul Dunării de Jos a binecuvântat un eveniment cu o profundă rezonanță, deopotrivă administrativă, dar și sufletească: instalarea unui nou protoiereu al Protopopiatului Însurăței și inaugurarea noului sediu protoieresc.

Când vorbim despre Bărăganul roșu, inima sângerândă a istoriei bate și la Rubla. Undeva în apropierea așezărilor actuale, regimul comunist a înființat această colonie a durerii, destinată exterminării așa‑numiților „dușmani de clasă”. Acolo au fost deportate peste 200 de familii, oameni harnici, gospodari de frunte deposedați brutal de realitățile lor înfloritoare și aruncați în câmpie cu doar câte un țăruș în mână, pentru a‑și delimita un petic de țărână. Și totuși, supuși unei aspre persecuții, oamenii din aceste locuri au lucrat spiritual și material direct în pământ, construind bordeie care, cu timpul, s‑au transformat în străzi, case, o bisericuță și o școală, dând naștere unei comunități organizate cu sute de suflete.

Din acel univers al durerii și al demnității, un singur om mai poartă astăzi mărturia vie a acelor vremuri: Constantin Ciolac, ultimul supraviețuitor al fostei colonii Rubla. De profesie învățător, deși nu a apucat să profeseze niciodată, destinul său este o adevărată hartă a suferinței: refugiat din Basarabia în Banat, apoi deportat fără milă în arșița Bărăganului. Familia și apropiații i s‑au stins treptat, iar el a rămas ca o lumânare nestinsă a memoriei, trăind izolat într‑un semibordei, o chilioară uitată între brazdele de pământ, unde, cu trecerea anilor, și‑a pierdut vederea. Salvarea i‑a venit prin doi slujitori destoinici ai Altarului: părintele George Albu, fostul protoiereu de Însurăței, și părintele Cristian Claudiu Lascu, noul protopop, care, căutându‑l ca niște apostoli, l‑au descoperit în adâncul sărăciei și singurătății sale, redându‑i legătura cu lumea și viața. Tot ei l‑au sprijinit să se opereze la Brăila pentru a vedea din nou și, prin grija lor, a fost primul credincios din aceste locuri care a primit, în chilia sa, Lumina Sfântă de la Ierusalim.

Pentru ascetica sa viețuire, dusă în demnitate, verticalitate și credință, Constantin Ciolac a primit din partea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, în prezența membrilor Permanenței Consiliului eparhial și a preoților din Protoieria Însurăței, distincția eparhială „Vrednicia andreiană”. Profund mișcat, bătrânul a mărturisit că, deși ascultă preoții și slujbele la Radio TRINITAS, abia când a ajuns în mijlocul atâtor slujitori adunați a înțeles cât de complexă și profundă este, cu adevărat, misiunea pastorală. Cu o candoare senină, el a remarcat zâmbind că preoții sunt cu atât mai mult de apreciat cu cât „nu dau note copiilor ca învățătorii”.

Așezând această emoționantă lecție de demnitate la temelia zilei, trecerea spre numirile administrative s‑a făcut ca o continuare firească a misiunii pastorale. Părintele George Albu, cel care a condus activitatea administrativă a Protoieriei Însurăței, a fost numit în postul de inspector eparhial bisericesc, iar în demnitatea de protoiereu pe seama Protoieriei Însurăței a fost numit preotul Cristian Claudiu Lascu, fost secretar protopopesc de la Parohia Radu Vodă, hirotesit cu această ocazie iconom stavrofor. Partea de final a evenimentului s‑a concentrat pe viitor, odată cu slujba de binecuvântare a noului sediu administrativ al Protoieriei, ridicat între anii 2023 și 2026. Clădirea modernă include o sală de conferințe spațioasă, birouri și dependințe vitale pentru buna organizare bisericească. Aici, actualul și fostul protoiereu și‑au exprimat gratitudinea și disponibilitatea pentru o lucrare cât mai eficientă în contextul societății de azi.

Ca o meditație de încheiere, chiriarhul a subliniat că vocația preotului în satul românesc actual - un sat care, deși diferit de colonia Rubla, se confruntă cu propria sa formă de abandon - este aceea de a semăna încontinuu în cele două câmpuri vitale: „câmpul mănos natural și câmpul spiritual”, care au veșnic nevoie de apa Cuvântului lui Dumnezeu. Luând ca pildă coborârea celor doi tineri preoți în bordeiul bătrânului de la Rubla, ierarhul a amintit cuvintele dumnezeiescului Ioan Gură de Aur, îndemnând preoții să penduleze neobosit între Altarul euharistic al lui Hristos și altarul nevăzut al fratelui aflat în suferință.

Ziua s‑a încheiat cu împărțirea de daruri, însă cel mai de preț dar rămas la Însurăței este legământul memoriei: convingerea nezdruncinată că, dincolo de orice arșiță și persecuție, Biserica rămâne acel câmp tainic unde bobul de grâu zdrobit se transformă în Pâinea Vieții, la nesfârșit.