Instituționalizarea și experiența întâlnirii cu Dumnezeu

În fiecare an, începând cu 1991, la 1 octombrie, ca urmare a rezoluției 45/106 din anul 1990 a Organizației Națiunilor Unite, în întreaga lume se sărbătorește Ziua Internațională a persoanelor vârstnice. Cu această ocazie, dincolo de gândurile alese pe care le adresăm persoanelor ajunse la vârsta binecuvântată a senectuții și de angajamentul reînnoit de a ne pune priceperea și dragostea noastră în slujba lor, invităm la câteva reflecții cu privire la îngrijirea instituționalizată și experiența duhovnicească asociată acesteia.

Bătrânețea a fost definită pe mai multe coordonate: realitate biologică, cronologică și psihologică, o stare de spirit, dar de la Dumnezeu, un răstimp al concluziilor, vârsta înțelepciunii și a rugăciunii, vârsta apropierii de intrarea în împărăția cea veșnică, amurgul vieții, cunună de cinste, zilele de pocăință sau zilele rodirii spre viață, sfârșitul călătoriei pământești. Din perspective mai puțin optimiste, bătrânețea este percepută ca vreme a împuținării, moarte a simțurilor, vremea însingurării și a înstrăinării, a marginalizării și a uitării, timp al socotelilor neîncheiate, amurg întunecat, zile de restriște, ani în care nu mai găsești nici o plăcere. Bătrânii sau persoanele vârstnice sunt prezentați, în același timp, ca depozitari ai unui set de valori (învățați și înțelepți, drepți și rugători, temători și iubitori de Dumnezeu, plini de blândețe, bunătate și răbdare, inimi înțelegătoare) și ca o sumă de nevoi, provocări și vulnerabilități (degradarea sănătății fizice și psihice, slăbirea memoriei, lipsa somnului sau a poftei de mâncare, neliniști, depresie, frustrări, deznădejde, izolare, marginalizare, așteptări nerealiste, doruri neîmplinite).

În rostirea Bisericii, vârstnicul va fi întotdeauna chip al înțelepciunii și nu o personificare a slăbiciunii, iar definitorii pentru certitudinile bătrâneții rămân cuvintele psalmistului: „zilele noastre s-au împuținat ... trece viața noastră și ne vom duce” (Psalmul 89, 9 și 12). „Mai înainte ca să se rupă funia de argint și să se spargă vasul de aur și să se strice ulciorul la izvor și să se sfărâme roata fântânii, și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 6-7), Biserica este preocupată deopotrivă de ajutorarea vârstnicilor și de pastorația lor, de creșterea lor duhovnicească până când Hristos va lua chip în ei (Galateni 4, 19) și vor ajunge la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Centrele sociale care funcționează cu binecuvântarea Bisericii sunt locuri unde ajutorul de specialitate și grija duhovnicească se îngemănează spre rodirea vieții veșnice.

Îngrijirea instituționalizată este cea mai intensivă formă pe care o îmbracă îngrijirile de lungă durată. În același timp este tipul de îngrijire cel mai complex, care angrenează resurse umane specializate și presupune costurile cele mai mari, într-un orizont de timp nedeterminat. Acest tip de îngrijire se adresează persoanelor al căror grad de autonomie este semnificativ diminuat, care necesită sprijin pentru derularea activităților cotidiene și îngrijire de specialitate. De cele mai multe ori, îngrijirea instituționalizată se adresează celor cărora, din diferite motive, nu le mai putem purta de grijă în familie sau în comunitate.

Instituționalizarea este în egală măsură un eșec și o oportunitate. Un eșec al politicilor sociale privind îmbătrânirea activă, un eșec al politicilor de sănătate privind promovarea unui stil de viață sănătos și prevenirea degradării stării de sănătate, un eșec pentru capacitatea familiilor de a integra și valoriza persoana vârstnică, un eșec psiho-emoțional pentru persoana nevoită să înceapă o viață nouă într-o instituție furnizoare de servicii sociale, chiar dacă într-o comunitate cu nevoi similare.

Pe de altă parte, instituționalizarea este adesea soluția salvatoare pentru cel care are nevoie să-și trăiască ultima parte a vieții în demnitate, îngrijit cu responsabilitate, tratat cu respect și înconjurat cu dragoste. Este o oportunitate pentru cei care nu mai pot purta povara singurătății, pentru cei care încearcă să-și conserve sau să-și redobândească o parte din autonomie, pentru cei care au nevoie de un mediu sigur, adaptat nevoilor personale. Este o soluție salvatoare pentru familiile copleșite și depășite de nevoile de îngrijire ale membrilor vârstnici sau pentru cele aflate în imposibilitatea de a-și asuma responsabilitatea îngrijirii personale a acestora. Nu în ultimul rând, îngrijirea instituționalizată în centre rezidențiale este un ajutor (insuficient apreciat) acordat sistemului de sănătate publică, puținelor centre de îngrijiri paliative sau spitalelor mai tot timpul supraaglomerate.

Atunci când instituționalizarea se face într-un așezământ aflat sub patronajul Bisericii, acest proces devine o binecuvântare, o garanție a faptului că cel instituționalizat nu este abandonat, ci este primit cu brațele deschise în „casa de oaspeți” pregătită să mângâie, să găzduiască, să tămăduiască deopotrivă fratele „căzut între tâlhari” sau călătorul ostenit de drum.

Profilul vârstnicului care trece pragul unui centru rezidențial, cel mai adesea, are ca trăsături comune: suferința fizică accentuată, diminuarea capacităților cognitive, trăiri sufletești intense și contradictorii. Nevoile sale sunt fizice, psihice, spirituale și sociale. Ele sunt imediate, stringente, acute, foarte importante și nu pot fi trecute cu vederea. Orice amânare în interogarea lor și în abordarea lor deschide ușa unui lung șir de temeri și de suferințe.

Există, pe de o parte, un nivel ridicat de așteptare din partea celor care trec pragul unei astfel de case: vin cu încredere și speră să găsească bunătatea, blândețea, dăruirea și iubirea pe care doar cei ce slujesc Domnului pot să le ofere. Conștient sau nu, ei speră să-L întâlnească pe Însuși Domnul, Izvorul mângâierii și al vindecării, al răbdării și al iertării, prezența lăcașului de rugăciune în așezământ fiind o invitație, o îmbiere la întâlnirea cu Dumnezeu și la întremare sufletească.

Pe de altă parte, apare o oportunitate pastorală deosebită și pentru Biserică: nu numai de a îngriji pe cei bătrâni, singuri și/sau bolnavi, ca expresie concretă a dragostei evanghelice care animă viața unei comunități euharistice, ci și de a „răscumpăra vremea” pentru cei aflați în grija ei și de a deschide „ușile pocăinței” în vederea pregătirii pentru „sfârșitul creștinesc al vieții” și pentru întâlnirea cu Mirele ceresc.

În același registru al oportunităților pastorale aș reține și posibilitatea de a potoli zbuciumul lăuntric al celui ce își conduce părintele la casa de oaspeți, de a trezi păreri de rău în cugetul celor indiferenți față de obligațiile eterne de dragoste și de recunoștință față de părinți și de bunici, de a ne manifesta ca mijlocitori ai facerii de bine și, în același timp, ca educatori ai celor generoși ale căror fapte milostive se cuvine să le transformăm în „prilej de mulțumire” (2 Cor. 1, 18) adusă lui Dumnezeu.

Pastorația persoanelor vârstnice instituționalizate constituie o subdiviziune a activității pastorale, definită în sine ca fiind știința cea mai complexă și arta artelor. Ancorată în exigențele misiunii creștine care are ca finalitate integrarea oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, pastorația persoanelor vârstnice îl provoacă pe preot să călăuzească și să însoțească pe credincioșii ajunși din punct de vedere biologic la vârsta senectuții spre sfârșitul vieții pământești și să-i pregătească pentru viața veșnică.

Experiența întâlnirii cu Dumnezeu, a cunoașterii și a „unirii mistice” cu El nu este una ușor de dobândit și, mai ales, de comunicat, însă perioada bătrâneții, când oamenii simt că poziția lor în societate și în universul creat se clatină, constituie un moment în care nevoia de călăuzire duhovnicească este resimțită mai acut, iar disponibilitatea de asumare a unui sens spiritual al vieții, al bolii și al suferinței devine o oportunitate pastorală pentru preot.

Chiar dacă anii lungi și senini ai bătrâneții sunt un dar de la Dumnezeu, iar vremea bătrâneții poate fi trăită și ca un răstimp al înțelepciunii și al rugăciunii, problematica spirituală, socială și afectivă cu care se confruntă persoanele vârstnice este complexă. Ea ne arată că, oricât de mult ne-am dori sau și-ar dori să rămână tineri cei dragi nouă, realitatea bătrâneții nu poate fi trecută cu vederea.

Acest univers pământesc și ceresc, trupesc și duhovnicesc, individual și comunitar este marcat atât de aspecte ce țin de viața familială care se manifestă progresiv (îndepărtarea fiilor de casa părintească, moartea soțului, a fraților, a vecinilor, colegilor sau prietenilor, schimbarea locuinței sau intrarea într-un cămin de bătrâni), de universul relațiilor profesionale și sociale (pensionarea și detașarea de viața profesională, restrângerea relațiilor și responsabilităților sociale, dificultăți de natură economică, izolare, scăderea capacității de interacționare socială și de implicare comunitară), cât și cele care țin de existența personală intrată, cel mai adesea, într-o fază de declin. Bătrânețea, prin ea însăși, devine o povară: pentru cel care o întrupează, pentru cei care trebuie să o îngrijească, pentru sistemul de pensii și cel de sănătate, pentru o societate care iubește și caută tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte.

Pentru mulți, bătrânețea este și o perioadă a confruntărilor și a așteptărilor neîmplinite, a iluziilor și a deziluziilor. Diminuarea sau pierderea autonomiei personale, singurătatea, boala, suferința, vecinătatea morții și perspectiva vieții veșnice sunt doar câteva din tărâmurile acestor confruntări. Reîntâlnirea cu trecutul nu este întotdeauna confortabilă, mai ales când viața a fost neîmplinită, bucuria și pacea lăuntrică de la bătrânețe nu sunt de la sine înțelese, lipsa aproapelui e resimțită mai acut ca oricând în zilele ce par nesfârșite pentru cei care nu mai așteaptă nimic de la viață, ci doar... pe Cineva. În fiecare din aceste situații prezența călăuzitoare și mângâietoare a preotului este necesară și importantă. Cum am ajuns aici? De ce și până când? Cine mai are nevoie de mine? Cui îi mai pot fi de folos? Ce mai pot face? Cât mai trebuie să îndur? Cine-mi poartă de grijă? Pentru cine mai însemn ceva? Ce se va întâmpla cu mine? sunt doar câteva dintre întrebările rostite și nerostite, șoptite sau oglindite în priviri pierdute, care macină mintea celui bătrân și la care speră să găsească un răspuns încurajator și edificator pe care doar preotul îl poate da într-o manieră credibilă.

În general, când avem în vedere activitățile pastorale dedicate persoanelor vârstnice, din punctul de vedere al stării de sănătate, subiecții acestora sunt bătrânii sănătoși și bătrânii bolnavi. Dacă vârstnicii sănătoși, degrevați de sarcinile profesionale și de unele responsabilități familiale, au mult timp liber, pentru vârstnicii bolnavi, în special pentru cei instituționalizați, timpul se comprimă, ei nu mai au mult timp. Preotul este chemat să sfințească timpul și al unora, și al celorlalți, iar ei sunt provocați în logica paulină să „răscumpere vremea” (Efeseni 5, 16).

Pentru cei care, chiar dacă au ajuns într-un așezământ social, și-au păstrat în mare parte nivelul de autonomie, grija pastorală imediată vizează inserarea și ancorarea lor în viața duhovnicească a casei de oaspeți, valorizarea și responsabilizarea acestor persoane în activitățile cotidiene ale centrului rezidențial. Obiectivul imediat este acela al creșterii sentimentului apartenenței la o comuniune de viață și iubire, a păstrării stimei de sine, a sentimentului de utilitate, de redescoperire și de întărire a bucuriei de a sluji semenilor și lui Dumnezeu. Este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de adaptare la specificul coexistenței într-un mediu nou și un stimul puternic pentru integrarea în activitățile propuse de echipa pluridisciplinară a unui așezământ de îngrijire a persoanelor vârstnice.

Celor aflați în suferință preotul caută să le ofere posibilitatea de a-și folosi timpul în scopul întremării sufletești și al întăririi în credință. Lor le mijlocește înțelegerea duhovnicească a bolii și a durerilor cauzate de ea, le sublimă frica de moarte și îi pregătește pentru întâlnirea cu Hristos și pentru viața veșnică.

Terapia medicamentoasă poate ameliora simptomatologia majorității bolilor trupești și poate reduce sau chiar suprima durerea fizică. Suferința sufletească poate fi însă alinată doar prin metanoia, prin transformarea lăuntrică, prin reașezarea centrului existenței în Dumnezeu. Omul care nu-L vede pe Dumnezeu, care nu-I simte iubirea, suferă și când nu-l doare nimic. Omul care Îl întâlnește pe Dumnezeu în cei de lângă el, care-l îngrijesc cu dăruire și răbdare, iubește durerea care îi aduce bucuria de a fi mângâiat.

În alte registre, preotul este provocat să trateze dependența psiho-afectivă a vârstnicilor suferinzi, să-i învețe să se lase îngrijiți de alții, să alunge singurătatea și să depășească incapacitatea lor de a comunica.

Tema fundamentală a pastorației persoanelor vârstnice este vindecarea percepută ca o integrare în viața duhovnicească, integrare care conduce și la luminarea Duhului Sfânt. Omul întreg are nevoie să fie vindecat, să fie eliberat de păcat, de boală și să fie îndumnezeit și, astfel, mântuit. Aceasta se realizează prin „încreștinarea” vieții lui spirituale și sociale, prin înveșmântarea omului în harul lui Dumnezeu. Credinciosul instituționalizat este chemat prin activitatea pastorală a preotului care-l însoțește să parcurgă un drum până în punctul în care să fie în stare să-și aplice lui însuși mărturisirea Apostolului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20) și „pentru mine viață este Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1,21). Pentru mulți dintre ei, în special pentru cei care trecând prin viață și-au pierdut frumusețea cea dintâi a minții și au întinat haina de nuntă a trupului, n-au iubit liniștea și n-au căutat la vreme echilibru duhovnicesc, pregătirea pentru viața veșnică este o oportunitate imensă, dar și o provocare pe măsură.

Într-un așezământ de îngrijire aflat sub oblăduirea Bisericii, mediul însuși, Hristos din potir, icoanele de pe pereți, mirosul de busuioc și de tămâie, anafura și untdelemnul, vocile blânde, atingerile tandre, mâinile îndemânatice și chipurile senine ale celor care îi slujesc Domnului care a luat chip de om suferind sunt tot atâtea mijloace prin care suferința se spiritualizează și durerile ei se transformă în murmur de psalm.

Provocările cele mai mari și mijlocul cel mai la îndemână pentru păstrarea și îmbunătățirea calității serviciilor oferite îl constituie managementul resurselor umane. Îngrijirea de calitate, cu dragoste și responsabilitate, presupune un personal specializat, înduhovnicit și umanizat. Omenia este marca celui angrenat în activitățile specifice instituțiilor sociale ale Bisericii. Omenia nu este doar suma tuturor disponibilităților pozitive orientate spre semeni, este și etalonul unei îngrijiri de succes. A-l omeni pe cel aflat în grija ta, în casa de oaspeți, înseamnă a-i oferi tot ce-i mai bun, timpul tău, răbdarea ta, zâmbetul tău, respectul tău, dragostea ta; înseamnă, în definitiv, a-l face să se simtă bine, a-i întări convingerea că se află mereu în centrul preocupărilor tale, a-l face să se simtă acasă, a-l copleși de daruri.

Liantul tuturor acestor acțiuni, într-un act de management spiritualizat, este dragostea față de frați, responsabilitatea față de semeni, fidelitatea față de viziunea creștină asupra misiunii instituției. Din această perspectivă, activitatea de îngrijire instituționalizată a persoanelor vârstnice este un act de slujire, beneficiarul ei nu este client, ci subiect al acțiunii iubitoare, angajatul este împreună slujitor, Biserica nu este patron, ci izvor de binecuvântare și model de iubire, motivația supremă pentru tot efortul depus (material, fizic și sufletesc) este dorința de a împlini chemarea lui Hristos, iar recompensa nepieritoare a slujitorului călăuzit de Evanghelie e întotdeauna „bucuria Domnului” în care va intra odată și el.

 

Pr. prof. univ. dr. Gabriel-Viorel Gârdan este director executiv al Centrului de Servicii Sociale „Sfântul Gheorghe”-Românași, Episcopia Sălajului