Înţelepciune biblică: Avraam, prieten al lui Dumnezeu

"Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate." (Fac. 15, 6)

Deşi căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva aduce cu sine o continuă degradare a fiinţei umane, Vechiul Testament nu este lipsit de oameni care au ascultat şi au împlinit cuvântul lui Dumnezeu, făcând voia Sa. O figură emblematică în acest sens este Avraam, unul dintre patriarhii biblici (în sensul de strămoşi). Încercările prin care trece Avraam până când Sara, soţia sa, naşte pe Isaac îl fac să se remarce prin credinţă şi pentru aceasta să fie numit drept. Dreptatea Vechiului Testament este oarecum echivalentă cu sfinţenia, Avraam devenind prieten al lui Dumnezeu (Is. 41, 8, cf. Iac. 2, 21-23) şi tată al celor care cred (Rom. 4, 16; Gal. 3, 7; Evr. 11, 8-17). Avraam reprezintă deci legătura cu Dumnezeu în afara legii mozaice, fiind prin aceasta tip al Legământului Nou (Rom. 4, 12-13, 16; Gal. 3, 18). Totodată, lui îi este vestită o binecuvântare împlinită abia în creştinism (Gal. 3, 8-14). Pilda Mântuitorului despre sărmanul Lazăr îl înfăţişează pe acesta ca fiind dus de îngeri în "sânul lui Avraam" (Luc. 16, 22). Sânul lui Avraam devine astfel o preînchipuire a Raiului, fără a se ridica însă la nivelul comuniunii pe care o va putea avea omul cu Hristos, după ce acesta a făcut posibilă mântuirea prin jertfa Sa pe cruce. Sfinţenia în Noul Testament apare mai degrabă ca o apropiere de asemănarea cu Dumnezeu, nu doar prin credinţă şi practicarea virtuţii, cât mai ales prin împărtăşirea cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul neamului omenesc.