Înţelepciune biblică: „Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului“

"Fiţi mulţumitori." (Coloseni 3, 15)

A mulţumi cuiva, atât prin vorbe, cât şi prin fapte, este o formă de recunoştinţă, adică un răspuns firesc al omului faţă de cel care i-a făcut un bine. Binefacerea nu are ca scop recunoştinţa, dar dacă cele două se întâlnesc, recunoştinţa devine şi ea o virtute prin care omul mai face un pas spre o viaţă morală creştină desăvârşită. Dacă oamenii îşi mulţumesc unul altuia pentru anumite servicii, cu atât mai mult ei ar trebui să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile şi ajutorul primit pe parcursul vieţii, pentru toată purtarea Sa de grijă. În pilda celor zece leproşi vindecaţi de Hristos, vedem cum doar unul, care era samarinean, s-a întors să-I mulţumească, de aceea El întreabă: "Nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?" (Luca 17, 17). Omul nu trebuie să considere că i se cuvine ceea ce primeşte de la Dumnezeu, ci cu smerenie să mulţumească pentru toate. O formă de mulţumire adusă lui Dumnezeu este rugăciunea, căci "prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu" (Filipeni 4, 6). Sfânta Euharistie se numeşte şi jertfa de mulţumire a Bisericii, deoarece la Cina cea de Taină, Hristos a mulţumit lui Dumnezeu Tatăl, pe când frângea pâinea şi o dădea ucenicilor, alături de vin. La învierea lui Lazăr, Hristos I-a spus Tatălui Său: "Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi" (Ioan 11, 41-42). Când este mulţumit, omul se simte eliberat de îngrijorare şi nelinişte, de lăcomie, bucurându-se în pace de ceea ce i-a dat Dumnezeu, fiind mulţumit cu ce are, căci Sfântul Apostol Pavel spunea: "Eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am" (Filipeni 4, 11) pentru "că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri" (I Timotei 6, 10). Hristos le-a spus unor ostaşi: "Să fiţi mulţumiţi cu solda voastră" (Luca 3, 14), atunci când ei Îl întrebaseră ce să facă. Oamenii nu trebuie să cadă în păcatul nemulţumirii, căci, în Vechiul Testament, vedem cum poporul nemulţumitor "cel aprins de poftă" (Numerii 11, 34) de carne, a cârtit "în auzul Domnului, iar Domnul auzind, se aprinse mânia Lui" (Numerii 11, 1), le-a dat carne celor din popor, apoi i-a pedepsit. "Dumnezeu este Cel ce îndreptează" (Romani 8, 33), El face totul cu un motiv anume, să îndrepte oamenii pe calea mântuirii, căci "Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8, 28). Oamenii trebuie să trăiască "mulţumind totdeauna pentru toate" (Efeseni 5, 20) lui Dumnezeu, adică să-I mulţumească pentru lucrurile bune din viaţa lor, dar şi pentru cele rele, deoarece binecuvântări pot fi şi întâmplările rele, pentru că unora, când le merge bine, uită de Dumnezeu, dar prin suferinţe şi diferite încercări ale vieţii, oamenii Îl caută pe Dumnezeu, Îi cer ajutorul, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fiecare Sfântă Liturghie ascultăm îndemnul: "Să mulţumim Domnului", de aceea să ne obişnuim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, pentru familie, prieteni, pentru cei care ne îndrumă pe calea credinţei, pentru toate darurile Lui, să-I mulţumim pentru că avem promisiunea vieţii veşnice şi darul mântuirii, pe care-l primesc cei desăvârşiţi. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă".