Înţelepciune biblică: Credinţa care tulbură

"Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie." (Matei 10, 34)

O izbutită interpretare a acestor cuvinte aparţine cardinalului Henri de Lubac. Potrivit acestuia, "credinţa în Dumnezeu ¤...Ą nu are drept scop să ne instaleze comod în existenţa noastră pământească ca să adormim în ea. ¤...Ą Mai degrabă ea ne nelinişteşte". De ce? Pentru că "¤...Ą destinul omului fiind veşnic, el nu trebuie cu nici un chip să-şi afle odihna aici pe pământ. Pământul, care fără Dumnezeu n-ar putea înceta să fie un haos decât devenind închisoare, este în realitate locul minunat şi dureros unde se plămădeşte fiinţa noastră veşnică". Sabia, antonim al păcii, se cere privită dintr-o perspectivă care depăşeşte înţelegerea comună. Motivul? "Dumnezeu aduce o armonie superioară care nu trebuie atinsă decât cu preţul unei serii de rupturi şi de lupte, serie la fel de lungă ca durata însăşi." Pregătirea veşniciei pare, aşadar, făcându-se prin sabie, prin luptă, în mijlocul tulburărilor. Pacea nu îndeamnă la somn, ci la vigilenţă sau, folosind vocabularul creştin, la neadormire, la privegherea neîncetată. În această viaţă, pacea este fără încetare doar o aparenţă, iar sabia (în înţelesul spiritual descris mai sus), unica realitate.