Înțelepciune biblică: Credinţa, nădejdea şi dragostea

"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."

(I Corinteni 13, 13) Expunerea virtuţilor creştine făcută de Sfântul Apostol Pavel în diferite epistole îşi găseşte în acest verset o concluzie deosebit de grăitoare. Credinţa, nădejdea şi dragostea, cele mai importante virtuţi, se influenţează reciproc şi se află totodată într-o ierarhie, locul întâi fiind ocupat de dragoste. Credinţa este cea care asigură încă de aici de pe pământ posibilitatea ca omul să îl cunoască pe Dumnezeu. Însă cunoaşterea prin credinţă nu este una suficientă şi definitivă, ci una mijlocită şi chiar imperfectă, asemeni unei vederi "prin oglindă, prin ghicitură" (I Cor. 13, 12). Credinţa este un "temei al celor nădăjduite şi dovadă a celor nevăzute", iar nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede şi de a tinde spre Dumnezeu chiar şi atunci când este supus unor grele încercări. Dar aceste două virtuţi nu pot pune pe om în legătură deplină şi directă cu Dumnezeu, căci rolul lor este limitat la această viaţă pământească. Dragostea susţine şi dă sens nădejdii şi credinţei, îi permite omului să-l îmbrăţişeze pe Dumnezeu încă de pe pământ, dar rolul ei nu încetează aici, ci se concretizează şi se întregeşte în viaţa viitoare. Fără să aibă limită în spaţiu şi timp ea există continuu, desăvârşindu-se şi crescând permanent, apropiindu-l astfel pe om de Dumnezeu, care este Iubirea desăvârşită şi desăvârşirea însăşi. Superioritatea dragostei constă aşadar în aceea că dă sens tuturor celorlalte virtuţi şi, atunci când rolul lor încetează, ea continuă să existe şi să adâncească la infinit relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Daniela Ciobanu)