Înţelepciune biblică: Credinţă şi paternitate
"Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru El. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii." (Ioan 8, 44)
Astfel le vorbeşte Iisus iudeilor ce nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, întruparea Mesiei. Nu este prima dată când se atrage atenţia asupra minciunii: diavolul este "mincinos şi tatăl minciunii"; tot ceea ce grăieşte el este fals. De la începuturi oamenii au ştiut acest lucru. Adam şi Eva au aflat de la şarpe că "nu vor muri" dacă vor mânca din pomul interzis (Fac. 3, 4), deşi Dumnezeu le spusese contrariul (Fac. 2, 17). Ceea ce aduce Legământul cel Nou este întruchiparea Adevărului. În Eden, la fel ca şi în mustrarea iudeilor se pune problema credinţei. Protopărinţii s-au îndoit de adevărul spuselor lui Dumnezeu, iar iudeii nu cred că Iisus este Cel profeţit. Doar credinţa îl ridică pe om din starea de minciună şi-l duce către Adevăr. Dar aşa cum interpretează teologul Arthur John Gossip, în acest verset este ceva mai mult decât atât: legătura dintre paternitate şi credinţă. Cineva ar obiecta: de ce este atât de aspru Hristos cu cei care aparţin creaţiei lui Dumnezeu? Nu este contradictorie afirmaţia "Sunteţi din tatăl vostru diavolul" (deci nu sunt ai lui Dumnezeu) şi învăţătura creaţiei? Nu. În Vechiul Testament, Dumnezeu este părintele neamului iudaic, mai degrabă decât al sufletului individual. În al doilea rând, doar crezând în Hristos ne putem numi fii ai lui Dumnezeu. Doar prin El putem să-L chemăm Tată pe Dumnezeu. Rugăciunea creştinilor este "Tatăl nostru". Fără Hristos, noi suntem doar subiecţi ai lui Dumnezeu.